"Puterea Credinței și rodirea"-predica scrisa

Categorie: Predici scrise

Marcu 11:12-14, 20-24

Discuția Domnului Isus cu ucenicii, din textul citat, gravitează în jurul unei idei teologice extrem de importante: Credința are putere.

Rostirea întâmplării smochinului neroditor, în deschiderea acestei discuții ne arată faptul că, puterea credinței operează în cadrul rodirii spirituale. Cu alte cuvinte: Dumnezeu nu ne dă, tot ce ne trece nouă prin cap, ci ne dă ceea ce ne face mai roditori.

Dar ce roadă așteaptă Dumnezeu de la noi? Rodirea reprezintă tot ceea ce Dumnezeu ne cere să facem, pentru alții. Smochinul nu rodește pentru sine, ci pentru cei din jur. Această idee se regăsește și în Ioan 15:16: ,,Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeţi și să aduceţi roadă, și roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” A fi roditor are a face cu îndeplinirea scopului pentru care am fost aleși, rânduiți și trimiși în lume. Dar unde găsim, în Scriptură, mandatul trimiterii noastre? Matei 28:19-20: ,,Duceţi-vă și faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” Deci, roada spirituală, reprezintă facerea de ucenici. În mod specific aceasta implică: mărturie personală, activitate misionară, evanghelizare, botezare și învățare. Fiecare creștin are un loc și o parte la îndeplinirea acestui mandat, în funcție de chemarea primită.

Dar cum operează puterea credinței în vederea îndeplinirii acestui mandat?

În cele ce urmează, aș dori să observăm, câteva aspecte, în legătură cu puterea credinței și rodirea.

1. Puterea credinței și posibilitatea rodirii.

Faptul că Domnul Isus ne-a vorbit despre puterea credinței dovedește că rodirea este o acțiune posibilă.

Trebuie să recunoaștem că, ideea de ,,putere” a stârnit, de-a lungul secolelor, tot felul de pasiuni, multe dintre ele necurate și egoiste. De la Simon vrăjitorul și până la anumite cercuri creștine de astăzi, pe tema puterii credinței s-au făcut multe confuzii și s-au produs multe erori. De aceea este necesar să mai insistăm puțin asupra definirii acesteia.

Din punct de vedere al relației dintre credință și putere, distingem două categorii mari de credință:

Prima categorie de credință aș numi-o credința de tip mew age. (Adică cred ceva ca să devină realitate) Această credință este definită ca o putere interioară dobândită prin inițiere. O capacitate a minții și spiritului de a aduce în existență lucruri care nu există. În acest tip de credință accentul cade pe om, stârnindu-i orgoliul și importanța de sine. Nu are nimic în comun cu credința biblicâ.

A doua categorie de credință, este credința creștină. (Adică cred ceva pentru că este realitate) Fundamentul pe care se întemeiază acest tip de credință este totalitatea promisiunilor lui Dumnezeu. Aceasta mută accentul pe Dumnezeu, recunoscându-L ca singur autor al tuturor lucrărillor, iar pe credincios îl așează într-o atitudine de smerenie, ascultare și totală dependență de El. Cu alte cuvinte: rodesc nu pentru că sunt grozav ci pentru că Dumnezeu m-a rânduit la aceasta și îmi pune la dispoziție resurse nelimitate, pe care mi le însușesc prin credință.

Deci conceptul de: ,,Putere a credinței” se referă la șuvoiul de binecuvântări care se revarsă asupra celui care Îl ia pe Dumnezeu pa cuvânt.

Așadar rodirea este posibilă.

2. Puterea credinței și obligativitatea rodirii.

Puterea credinței ne învață că rodirea este o acțiune obligatorie.

Multă vreme, nu am putut să înțeleg, ce vină ar putea să aibă un smochin, care nu are rod, într-o perioadă a anului, când nu este vremea roadelor. Oare nu este ca și cum m-aș duce, în toiul iernii, în grădină, la cireș, cu dorința de a mânca cireșe, iar dacă nu găsesc rod să rostesc blestemul asupra lui? Oare nu avem de a face cu un Cristos capricios?

Amănuntul că nu era vremea roadelor, este esențial în text și ne ajută să înțelegem o lecție foarte importantă, și anume: Nu avem nici o scuză pentru nerodirea noastră, nici măcar că nu este vremea roadelor.

Ați auzit vreodată expresii de genul: ,,A cam trecut vremea trezirilor spirituale și a convertirii oamenilor la Dumnezeu” ,,vremea eroilor credinței și a faptelor mărețe de credință a apus”.

Ei bine, să știți că Dumnezeu caută rod în noi și atunci când nu este vremea roadelor, iar singurul verdict, care poate fi rostit, în dreptul unui creștin neroditor, este: ,,rob viclean și leneș.”

Există o diferență majoră între roada smochinului și roada creștinului. Roada smochinului vine pe cale naturală, ca urmare a unor legi înscrise în structura sa, si de aceea are nevoie de o vreme prielnică. Roada creștinului vine pe cale supranaturală, în ciuda anumitor legi, care îi sunt defavorabile, de aceea nu are nevoie de vremuri prielnice. Nașterea din nou cât și formarea caracterului Christic sunt minuni. De aceea nu au nevoie de circumstanțe favorabile, la fel ca focul coborât, din cer, de Ilie și care nu depinde de cât de uscată sau udă este jertfa.

Tocmai de aceea avem nevoie de credință. Dacă rodirea creștină ar avea vremuri prielnice, am umbla prin vedere și n-am avea nevoie de credință. Credința este cu atât mai puternică, cu cât trebuie să se manifeste în condiþii mai neprielnice. Toate trezirile și reformele spirituale s-au născut în cele mai vitrege condiții. Normalitatea creștinului este supranormalitatea. Singura condiție prielnică pentru rodire este credința în puterea promisiunilor lui Dumnezeu.

3. Puterea credinței și condiționalitatea rodirii.

Rodirea creștină este o acțiune condiționată de mai mulți factori.

Rodirea creștină este condiționată de hotărârea noastră, în a muta munții, care ne împiedică să rodim: ,,Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: ‘Ridică-te și aruncă-te în mare’ și dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” Există munți mai înalți decât Himalaia, și aceștia sunt munții dintre casa noastră și casa vecinului nostru, și aceștia ne împiedică, să le ducem Evanghelia, atunci când Domnul ne trimite. Printre vârfurile acestor munți, se numără: nepăsarea, frica de a fi respins, rușinea de a fi considerat fanatic, etc.

Oare cum ar suna predicile și îndemnurile noastre, la pocăință, dacă ne-ar păsa, cu adevărat, de soarta celor care pier în păcat?

Soren Kierkegaard povestește că o sală de spectacol a luat foc, în timpul unei reprezentații. Clovnul a ieșit pe scenă și a cerut audienței să părăsească sala, pe motiv că a luat foc spatele scenei. Audiența a aplaudat. Clovnul a repetat anunțul, adăugând mențiunea că nu-i glumă, ci e treabă serioasă. Audiența a aplaudat și mai tare. Ceea ce mă îngrijorează, este faptul că, în urma întâlnirilor noastre de evanghelizare, oamenii mai mult aplaudă dacât se pocăiesc. Probabil că ceva nu funcționează corect, din moment ce nu reușim, să fim mai convingători, decât Lot, față de ginerii Lui.

Aveam un coleg de serviciu, electrician, care vorbea rar și șoptit, indiferent de situație. La un moment dat, a luat foc un panou electric. Cu calmul lui specific, s-a îndreptat spre mine și mi-a șoptit, să-i dau un stingător. În vacarmul din hală, n-am priceput nimic, din șoaptele lui, și l-am rugat să repete. A repetat cuvântul : ,,stingător,” în aceeași manieră, ca și întâia dată. Evident, că nu m-am edificat cu nimic mai mult, decât la prima încercare. Dar focul lua amploare. Când și-a dat seama, că situația riscă să scape de sub control, a strigat, cu o voce, pe care n-aș fi bănuit niciodată, că o are: ,,Foc!” Ei bine, atunci am priceput despre ce este vorba, și am știut imediat ce am de făcut. Mă întreb: Oare transmitem noi un semnal clar, astfel încât oamenii să știe ce au de făcut?

Munții de nepăsare, de frică de rușine sunt mult mai înalți decât Everestul, pentru simplul motiv, că nu pot fi escaladați, prin puterile noastre, ci doar îndepărtați, prin credința în puterea lui Dumnezeu.

Deasemenea, rodirea este condiționată de caracterul nostru, de relațiile cu cei din jur, de dragostea de Dumnezeu și de dorința noastră de a-L proslăvi.

Rodirea este condiționată de, cât de dependenți suntem față de Dumnezeu, printr-o viață de rugăciune.

   Provocare:

Dumnezeu ne-a chemat ca să fim pescari de oameni. Oare ce mesaj am transmite unui pescar, care în cursul unui an, n-a reușit să prindă nici un pește? Cred că l-am sfătui să încerce în agricultură. Dar oare noi ne mai putem numi pescari de oameni?

Oare rugăciunea, de a cere lui Dumnezeu, să ne ajute, să conducem un suflet la El, în anul în care am intrat, sau să ne dea putere, să ajutăm pe cineva, să devină asemenea lui Cristos, se încadrează, în categoria cererilor, pe care El promite să le onoreze? ,,De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi și primit, și-l veţi avea.” Eu cred că da.

Provocarea este, să cerem lucruri mari lui Dumnezeu, în vederea aducerii de mai mult rod, spre Slava Lui, onorând astfel Cuvântul și promisiunile Sale.

Să identificăm munții care ne despart de oamenii, la care Dumnezeu ne trimite, iar prin credință, să le poruncim, să fie aruncați în mare.

Să stăruim în rugăciune, să ne sfințim viața și să-L onorăm pe Dumnezeu, printr-o viață de rodire.

sursa: https://predicipredici.wordpress.com/