PREDICĂ LA SF. 45 DE MC. DIN NICOPOLEA ARMENIEI 10 IULIE
Frați creștini,
Răspândirea creştinismului în tot Imperiul Roman a produs îngrijorare în societatea păgână romană, căci creştinii, în majoritate iudei, se considerau superiori romanilor, refuzau să aducă jertfe zeilor şi împăratului. Chiar evreii au împiedicat răspândirea religiei creştine, trimiţând din Ierusalim, atât în oraşele imperiului cât şi la alte popoare, oameni de ai lor care să-i acuze pe creştini la autorităţile romane că nu se supun împăratului, ci altcuiva. Persecuţiile încep sub Nero, în anul 64, şi se sfârşesc sub Maxenţiu, în anul 313.
Cauzele persecuţiilor:
Creştinii refuzau jertfe împăratului - religia păgână fiind de stat - şi, în anumite zile, toţi locuitorii erau obligaţi sa ia parte la cultul păgân, lucru pe care creştinii îi refuzau, fapt pentru care erau declaraţi atei, duşmani ai zeilor. Din aceste motive, toate nenorocirile ce veneau asupra poporului: foamete, inindaţii. incendii, cutremure, boli etc. erau atribuite creştinilor vinovaţi de ateism.
Fiind siliţi să-şi facă slujbele în ascuns şi să nu destăinuie misterele credinţei, creştinii erau acuzaţi că sunt infanticizi - ucigaşi de copii -, cărora le beau sângele şi a câror carne, amestecată cu făină, o mănâncă. În realitate, pentru a apăra cultul lor de profanări sacrilege şi de curiozităti indiscrete, primii creştini obişnuiau să se ferească a vorbi de Sfânta Euharistie şi de însuşi Cristos sub speciile pâinii şi vinului, prezent pe altar, în faţa laicilor profani, păgâni, aceasta constituind legea secretului sau arcanum, neimpusă oficial, dar practicată de cei botezaţi
Preoţii păgâni, comercianţi de statui, amulete, idoli etc. îşi vedeau ameninţată situaţia materială şi îi urau pe creştini.
Păgânii îi persecutau pe creştini şi pentru faptul că propagatorii erau evrei şi consideraţi sectă evreiască; deci, păgânii promovau un fel de antisemitism.
Rezultatul persecuţiilor a fost uriaş şi de valoare apologetică incontestabilă, căci numărul mare de martiri ai credinţei întreţinu spiritul de generozitate şi sacrificiu. ,,Martiri” în greacă înseamnă ,,martor”, adică contemporan Mântuitorului şi Apostolilor, ucenici direcţi ai Apostolilor, cum au fost Sfântul Ignaţiu, Sfântul Policarp, Sfântul Ireneu al căror eroism suprauman presupune asistenţa divină şi devine un postulat moral.
Printre sutele de mii de martiri morți în diferite zone ale Imperiului Roman se numără și cei 45 de mucenici din Nicopolea Armeniei, a căror pomenire o facem astăzi.
Dreptmăritori creștini,
Stăpânind părţile răsăritului Liciniu - păgânul împărat care a fost primit întru împărăţie de marele Constantin -, a dat poruncă prin toată stăpânirea sa, ca toţi creştinii cei ce nu vor voi să se închine zeilor, să fie munciţi şi pierduţi cu felurite morţi, iar averile lor să se ia spre zidirea capiştilor idoleşti şi a băilor, şi pentru înnoirea cetăţilor. O poruncă ca aceasta venind în Nicopoli a Armeniei, s-au pregătit munci şi felurite unelte de muncire asupra creştinilor, şi mulţi credincioşi fiind prinşi şi duşi la muncire, oarecare robi ai lui Hristos, cu numărul ca la 40 şi mai mulţi, adunându-se laolaltă, s-au sfătuit ca să nu aştepte până ce vor fi prinşi de păgâni, ci singuri să meargă de voie la judecată şi, mărturisind numele lui Hristos, să se dea la muncire.
Între dânşii erau mai mari aceştia: Leontie, Mavrichie, Daniel, Antonie şi Alexandru, bărbaţi însemnaţi cu neamul şi cu învăţătura, şi îmbunătăţiţi cu viaţa. Şi ducându-se toţi împreună, au stat înaintea lui Lisie, ighemonul ţării Armeniei, şi au mărturisit că sunt creştini. Iar ighemonul mirându-se de împreună învoirea cea cu un suflet a atât de mulţi oameni, şi de îndrăznirea cea din voia lor la chinuri, i-a întrebat pe ei, zicând: „De unde sunteţi şi cine v-a învăţat pe voi să nu vă închinaţi zeilor noştri?"
Atunci Sfântul Alexandru cu îndrăzneală a zis că pământul acesta este patria noastră, iar Tatăl nostru este Hristos cel din ceruri. Acela ne-a învăţat pe noi să nu ne închinăm nici mincinoşilor zei surzi şi muţi, nici lucrului făcut de mâini omeneşti. Apoi ca un adevărat teolov vorbește despre Hristos, cel care a murit ca om pentru noi dar care a înviat ca Fiu al lui Dumnezeu și care s-a înălțat la ceruri.
Luând cuvântul Leontie vorbește depre Hristos, Domnul nostru care viază în veci, deşi a murit puţină vreme pentru a noastră mântuire. Iar prin moartea Sa scoţându-ne pe noi din veşnica moarte, ne-a făcut pe noi vii, şi ne-a învăţat pe noi să murim pentru Dânsul, ca să fim vii cu Dânsul în viaţa cea fără de sfârşit. Zeii nu sunt dumnezeu. Se cade ca Dumnezeu să fie drept, curat şi fără de păcat.
Şi umplându-se de mânie Lisie ighemonul, cu iuţime a zis: „Dar tu eşti judecător al zeilor, o, răule cap? Aşa mă jur pe zei, că nu vă voi cruţa pe voi, ci rău vă voi pierde pe toţi”.
Dar Sfântul Leon își continuă cuvântul scoțând în evidență valorile morale ale creștinismului. Oare nu sunt puse legi oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici pe soră să o ia de soţie, nici să facă strâmbătate şi nici să ucidă? Şi de ar îndrăzni cineva împotriva legilor să facă ceva, unul ca acela călcător de lege se numeşte şi judecăţii şi pedepsirii celei de moarte este vinovat. Iar zeii voştri fiind oameni, de toate răutăţile şi fărădelegile erau prea plini, curvari, preacurvari, ucigaşi de oameni, şi ca nişte călcători de lege, o, la cât de groaznică judecată, şi la cât de multe pedepsiri de moarte sunt vinovaţi. Deci se cade ca zeii voştri cei fără de lege să se plece sub legile cele omeneşti, şi să urmeze oamenilor celor ce bine păzesc legile, iar voi judecători să fiţi dumnezeilor voştri, dumnezei şi pedepsitori, până ce îi veţi îndrepta pe ei.
Hristos, Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi, şi ne lăudăm cu crucea lui, iar ai voştri dumnezei se cutremură, temându-se de Dumnezeul nostru cel răstignit, şi fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit de voie răstignire, iar ai voştri zei şi nevrând, cu amare morţi au pierit. Dumnezeul nostru este Mântuitor al neamului omenesc, iar ai voştri zei sunt pierzători ai oamenilor. Dumnezeul nostru este adevărat, iar ai voştri zei mincinoşi, şi nu sunt zei, ci draci şi pierzători amăgitori. Pentru că şi ei înşişi au pierit, şi pe închinătorii lor în pierzarea cea veşnică îi surpă.
La auzul acestor cuvinte ighemonul a poruncit ca pe toţi mărturisitorii lui Hristos să-i bată peste gură cu pietre. După aceasta a poruncit tiranul ca să-i lege pe toţi cu lanţuri de fier şi să-i arunce în temniţă.
Şi erau sfinţii în temniţă ca într-o cămară, veselindu-se de Dumnezeu Mântuitorul lor, şi cântând Psalmii lui David, pentru că unii dintr-înşii din tinereţe se învăţaseră carte. Iar Sfântul Leontie îi întărea pe toţi, zicându-le: „Cinstiţilor fraţi şi robi ai lui Hristos, cu răbdare să răbdăm toate, că ştiţi din Sfânta Scriptură câte a răbdat dreptul Iov, şi în ce fel a fost pătimirea Domnului nostru, încă şi cum s-au sfârşit ceilalţi sfinţi - robii lui.
Lui Ioan Înaintemergătorului i-au tăiat capul, pe Ştefan l-au ucis cu pietre, pe Petru l-au răstignit cu capul în jos, pe Toma l-au împuns cu suliţa, iar alţii au murit cu alte morţi muceniceşti pentru Domnul lor. Şi câţi sfinţi au pătimit întru împărăţia lui Maximian, şi a lui Deciu, şi a lui Adrian, şi a altor păgâni împăraţi mai dinainte, nu numai bărbaţi, ci şi femei, precum auzim de Sfânta Tecla şi de Eufimia, şi de Capitolina, şi de Iulita, şi de alte Sfinte Muceniţe, ale căror nume sunt scrise în cărţile vieţii la ceruri, cu câtă bărbăţie s-au nevoit, şi pe diavolul au biruit. Şi dacă femeile au fost cu atâta bărbăţie, cu cât mai ales noi, fiind bărbaţi, ni se cade să fim tari şi nebiruiţi, şi sufletele noastre să le punem pentru Hristos Dumnezeul nostru, care şi-a pus Sufletul Său pentru noi pe Cruce.
Cu nişte cuvinte ca acestea întărea Sfântul Leontie pe fraţi şi toţi cu osârdie doreau să pătimească toate muncile pentru Hristos. Şi era atunci zăduf, şi sfinţii erau cuprinşi de sete mare. Şi a venit la temniţă ca să-i cerceteze pe dânşii oarecare femeie de bun neam şi binecredincioasă, cu numele Vlasiana, care aducând fără de oprelişte apă rece dintr-un izvor ce era acolo aproape, i-a adăpat pe dânşii. Şi sosind noaptea, au petrecut sfinţii în rugăciuni şi în cântări de psalmi.
Încă şi Lisie ighemonul n-a dormit în noaptea aceea, pentru că se gândea cu ce fel de munci va munci pe robii lui Hristos cei ţinuţi în legături. Şi adormind el spre ziuă, i s-a arătat diavolul în vedenie zicându-I să chinuiască fără de milă pe creştinii cei ce ne hulesc pe zei. Şi sculându-se ighemonul din somn şi făcându-se ziuă, a şezut la judecată; şi punând înaintea sa pe sfinţii cei legaţi, le-a cerut să se închine zeilor. Ba mai mult încearcă să-i ademenească făgăduindu-le câte 200 de galbeni, haine noi bune, şi brâie, şi aducând junei, vom face jertfă şi ospăţ, şi ne vom veseli împreună.
Dar sfinții tot ziceau că numai singur Domnul nostru Iisus Hristos ne este bogăţia, şi îmbrăcămintea, şi hrana şi băutura. Acela ne este nouă şi tată şi prieten preaiubit şi pentru dânsul suntem gata a pătimi toate, şi a muri.
Atunci tiranul a poruncit ca toţi să fie dezbrăcați şi să fie sfâșiați cu unghii de fier. Așa au fost chinuiți sfinţii mucenici mult, până la amiază, când soarele s-a înfierbântat atât de tare încât chinuitorii au oboist. Atunci sfinţii fiind au fost aruncaţi în temniţă, după porunca ighemonului. Iar binecredincioasa femeie Vlasiana, cea zisă mai înainte, mergând iarăşi spre cercetare, i-a adăpat pe ei cu apă prin ferestruie, că erau slăbiţi de sete, de zăduf şi de răni. Şi răcorindu-se sfinţii, au blagoslovit pe femeia aceea, şi s-au rugat pentru dânsa şi pentru fiii ei. Şi mulţumeau lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru Dânsul.
Şezând sfinţii în temniţă, a văzut Sfântul Leontie pe unii din fraţi foarte bolind de răni, şi se temea pentru ei ca nu cumva slăbind, să cadă din credinţă. Deci se ruga lui Dumnezeu ca să le dea lor degrab sfârşit nevoinţei.
Aşa s-au rugat sfinţii, şi unul pe altul se întăreau. Iar la miezul nopţii au cântat psalmul cel mare spre îngroparea lor, adică:Fericiţi cei fără prihană, şi celelalte. Iar după sfârşitul psalmului, îngerul Domnului venind, a umplut temniţa de lumină şi a zis către dânşii: „Bucuraţi-vă, robii lui Hristos, aproape este sfârşitul vostru şi numele voastre s-au scris în ceruri. Nădăjduiţi, Domnul este cu voi”. Aceasta zicându-le îngerul, s-a dus. Iar ei închinându-se, au mulţumit lui Dumnezeu.
Întru acea vreme doi străjeri ai temniţei, ale căror nume erau Menei şi Virilad, egipteni de neam, au văzut strălucind lumină în temniţă şi au auzit glasul cel îngeresc, dar pe îngerul însuşi nu l-au văzut. Și sfătuindu-se amândoi străjerii, au intrat înăuntru în temniţă şi au căzut la sfinţi rugându-i să-I primească în rându-l lor. Iar sfinţii s-au bucurat de întoarcerea lor către Dumnezeu, şi i-au sărutat pe dânşii, zicându-le: „Voi sunteţi fraţii noştri, că Domnul nostru v-a chemat pe voi întru mărturisirea preasfânt numelui Lui, şi vă va da şi vouă plată asemenea cu noi, precum celor ce întru al unsprezecelea ceas au venit în via Lui”.
Iar a doua zi Lisie ighemonul a ieşit cu ostaşii afară din cetate la locul acela unde voia să omoare pe sfinţii mucenici. Acolo divan făcând, a poruncit să scoată pe sfinţii mucenici şi să-i pună înaintea lui. Şi văzând pe cei doi străjeri ai temniţei amestecându-se printre sfinţii legaţi, a zis către Apian, întâiul sfetnic: „Iată şi aceşti nebuni au voit să moară, au nu este mai bună viaţa decât moartea?" Apian a zis: „Porunceşte ca să-i muncească pe ei cu munci cumplite. Zis-a ighemonul: „Ba nu, voi da osândă de moarte asupra tuturor”.
Şi fiind puşi de faţă sfinţii mucenici la divanul lui, n-a făcut nici o întrebare sau cercetare pentru credinţă, ci îndată a săvârşit judecata aceea de moarte, dând o osândă scrisă aşa: „Aceşti 45 de oameni ce stau înaintea judecăţii mele, fiind de credinţa creştinească, neascultând poruncile împărăteşti şi hulind pe zeii părinteştii, poruncesc să ia vrednică pedeapsă după lucrurile lor. Întâi să li se taie cu securea mâinile şi picioarele lor, apoi să se dea focului spre ardere, iar câte oase ale lor vor rămânea de la foc, să se arunce în râu”.
Şi îndată slujitorii punând la pământ pe mucenici, le-au tăiat mâinile şi picioarele. Şi era mare arşiţă de soare, şi se făcuse sfinţilor mucenici sete mare, una de durerea rănilor, iar alta de arşiţa soarelui. Şi au murit unii întru acea pătimire, iar alţii abia suflau, iar unii încă se îmbărbătau răbdând. Unul dintr-înşii cu numele Ianichit zâmbea, privind la mâinile şi picioarele sale cele tăiate, şi zicea: „Vedeţi cum secera cea de secerat mi-a secerat mădularele mele ca pe nişte spice?” Iar Sfântul Sisinie, tăvălindu-se în sângele său, s-a prăvălit spre o piatră care se întâmplase acolo aproape, şi deschizându-şi gura sa, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dătătorule al tuturor bunătăţilor, Cel ce ai izvorât apă din piatră de demult în pustie, şi pe Israel cel însetat l-ai adăpat, Tu şi acum deschide piatra aceasta şi scoate apă, şi mă adapă pe mine puţin. Pentru că vezi setea noastră, întru care ne topim”. Aşa rugându-se, deodată s-a clătit piatra aceea şi a crăpat, şi a izvorât izvor de ape vii.
Întru acea vreme slujitorii aprinzând un stog mare de lemne care era pregătit pentru aceea, au luat pe sfinţii mucenici şi i-au aruncat în foc. Şi unii dintre sfinţi erau vii, alţii acum muriseră, deci şi pe cei morţi ca şi pe cei vii i-au dat la arderea focului. Şi numărând cei ce îi aruncau în foc, nu se afla unul, şi se mirau şi îl căutau pe acela. Iar Sfântul Sisinie zăcând lângă piatra cea ce izvorâse apă, a răspuns, zicând: „Iată aici sunt, luaţi-mă pe mine şi duceţi-mă în foc”. Şi luându-l pe el, l-au dus în foc. Şi fiind arşi sfinţii mucenici, şi focul acum stingându-se, slujitorii au căutat în cenuşă oasele cele rămase mucenicilor, şi pe câte le-au aflat, le-au adunat într-un sac, şi ducândn-le, le-au aruncat în râul Licos.
Iar râul primind oasele sfinţilor ca pe o vistierie de mult preţ, le-a păzit pe acelea la un loc nu adânc aproape de mal, adunându-le cu repejunile sale pe toate împreună. Şi venind nişte oameni binecredincioşi şi căutându-le, le-au aflat îndată fărăde osteneală, şi adunându-le până la unul, le-au păzit la un loc cinstit, până ce a pierit păgânul împărat Liciniu cel ce a stăpânit Răsăritul împreună împărăţind cu Constantin. Iar când a împărăţit singur Constantin şi s-a dat slobozenie Bisericii lui Hristos prin toată lumea, atunci şi oasele acestor sfinţi mucenici au fost arătate la toţi şi s-a zidit biserică întru numele lor. Şi se dădeau tămăduiri din oasele lor cele sfinte, şi din izvorul acela, pe care Sfântul Sisinie Chiril-a scos cu rugăciunea.
Iubiți credincioși,
Aceşti 45 de sfinţi mucenici au pătimit în 10 zile ale lunii lui iulie, în Nicopoli a Armeniei, de la Lisie ighemonul, stăpânind la Răsărit Liciniu.
Persecutarea şi uciderea creştinilor este o chestie încă valabilă şi în prezent. Există anumite locuri pe glob, unele ştiute, altele mai puţin ştiute, unde creştinii ajung să fie martirizaţi (ucişi pentru credinţa lor), chiar şi în vremurile actuale, în care globalizarea e în toi, multiculturalismul este promovat peste tot, iar religia a ajuns în foarte multe state pe ultimele locuri ca importanţă în viaţa oamenilor. Martirii prezentului nu renunţă la religia şi credinţa lor.
Numărul creştinilor ucişi în fiecare an datorită credinţei lor este atât de mare, încât matematic vorbind, la fiecare cinci minute unul moare ca martir, a afirmat un renumit sociolog care a reprezentat Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) la o conferinţă despre dialogul creştino-evreo-musulman din Ungaria. Potrivit lui, numărul creştinilor ucişi în fiecare an pentru credinţa lor este de 105.000. Acest număr îi exclude pe creştinii care mor în războaie civile sau internaţionale şi îi cuprinde doar pe cei ucişi pur şi simplu pentru că sunt creştini.
La categoria țări cu restricții guvernamentale foarte mari cu privire la religie, există un raport care arată că există 20 din 24 de țări islamice în care creștinii sunt persecutați.
Acest fenomen omniprezent de persecuție a creștinilor de către musulmani se petrece din trei motive:
1. Creștinismul este cea mai mare religie din lume
Practic, există creștini în lume pe tot globul, incluzând și o mare parte a lumii islamice. Multe regiuni islamice din prezent au fost inițial creștine - inclusiv în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, zona cunoscută sub numele de ,,lumea arabă”. În Siria, spre exemplu, există multe biserici vechi și mănăstiri, care acum sunt distruse de către grupuri legate de al-Qaida. În mod similar, în Egipt, unde Alexandria a fost un centru important al creștinismului, înainte de invaziile islamice din secolul al VII-lea, exista cel putin 10 milioane de creștini copți.
2. Creștinismul încearcă să câștige noi adepți
Nicio altă religie majoră, incluzând budismul, hinduismul și iudaismul, exceptând islamismul, nu are acest aspect misionar.
Aceasta deoarece creștinismul este singura religie care se confruntă în mod activ cu musulmanii. Elementul de prozelitism se află în spatele faptului că marea majoritate a musulmanilor care se convertesc la alte religii aleg creștinismul.
3.Creștinismul este religia chintesență a martiriului
Încă de la începuturile sale, din vremea Mântuitoruluilui Iisus și până la biserica timpurie, mulți creștini au acceptat mai repede martiriul, în loc de renegarea credinței lor, din cele mai vechi timpuri din epoca romană, apoi cea medievală și în era modernă.
Puține alte religii își încurajează adepții să aleagă moartea, în locul lepădării de credință. În schimbul acestei loialități creștinismul le promite viață veșnică alături de Hristos, punându-le în față o serie de valori morale pe care nu le are nicio altă religie.
Acest ideal i-a determinat pe martirii creștini să privească moartea nu ca pe o trecere spre neființă ci spre o unire cu Hristos într-o altă lume. Amin!
Preot David Marian, parohia nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord - Năvodari
