"Plini de încredere în mijlocul furtunii"-predica scrisa

Categorie: Predici scrise

Marcu 4:35-41

Furtuna nu este ceva de dorit pentru nici un marinar, însă cei mai buni marinari s-au format în cele mai aprige furtuni. Necazul nu este ceva de dorit pentru nici un credincios, însă titanii credinței s-au călit în cuptorul celor mai grele încercări.

Din punct de vedere spiritual, Furtunile sunt parte integrantă a planului lui Dumnezeu, pentru formarea caracterului creștin. Ele nu vin în mod întâmplător, în viața noastră, ci sunt programate de către Dumnezeu, cu un scop precis: desăvârșirea credinței noastre.

Prin furtuni, ne referim la: bolile trupești, suferințele sufletești, crizele financiare, eșecurile planurilor noastre, dezamăgirile, pierderile și toate problemele vieții, care reprezintă instrumentarul lui Dumnezeu, pentru întărirea și încercarea credinței noastre.

Scriptura numește aceste furtuni: necazuri sau încercări, și ne spune că vom avea parte de ele din belșug. (Ioan 16:33)

Cunoscând rolul binecuvântat al furtunilor, Iacov își îndemna cititorii: ,,Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care știţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic”. (Iacov 1:2-4) Spurgeon obijnuia să spună că, cea mai mare binecuvântare pământească, pe care o primim de la Dumnezeu este ,,sănâtatea”, cu excepția ,,bolii”. Și tot el recunoștea că ceea ce a primit de la Dumnezeu, în vremurile bune, nu valorează decât un ban, în comparație cu valoarea inestimabilă a binecuvântărilor primite de la El, în mijlocul necazurilor.

Puțini creștini ajung să dobândească o astfel de atitudine, în mijlocul necazurilor, deoarece puțini ajung să cunoască rolul binecuvântat al acestora, în vederea formării și întăririi credinței noastre.

Dar chiar și o atare atitudine, nu exclude dorința și chiar rugăciunea de a le evita, deoarece necazurile rămân în continuare experiențe dureroase, dar dă putere celor care le experimentează să adauge expresia: ,,totuși nu cum voiesc eu ci cum voiești Tu”. (Matei 26:39) Dumnezeu este specialist în a schimba răul în bine.

Dar care este drumul de la necredință la credință, în mijlocul furtunilor? Aș dori să analizăm această problematică, privind la experiența ucenicilor aflați în furtună, pe Marea Galileii.

1 Cauzele necredinței.

Din cuvintele Domnului Isus, rezultă clar faptul că, problema ucenicilor era necredința: ,,Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi așa de fricoși? Tot n-aveţi credinţă?” (v40) Dar care au fost cauzele acestei necredințe?

Prima cauză a necredinței ucenicilor, a fost faptul că nu-L cunoșteau suficient pe Isus. Descoperim lucrul acesta din însăși spusele lor: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar și vântul, și marea?” (41b) Isus Cristos este stăpânul absolut al tuturor furtunilor. El controlează în întregime, intensitatea, durata, cât și efectele acestora. A nu-L cunoaște pe Stăpânul furtunilor, înseamnă a pierde singurul și atotsuficientul depozit de resurse pe care le avem la dispoziție, pentru a ieși biruitori din mijlocul furtunilor. A nu-L cunoaște pe Isus, înseamnă a nu cunoaște singura speranță de izbăvire cât și singura portiță de supraviețuire.

A doua cauză a necredinței ucenicilor a fost faptul că nu erau dispuși să-i predea lui Isus cârma corabiei. Sunt foarte sugestive cuvintele evanghelistului: ,,Și El dormea la cârmă, pe căpătâi.” (v38) Cristos când intră în corabia cuiva, acceptă doar cu un singur loc: la cârmă. El intră în viața noastră doar în calitate de Conducător absolut. Acest fapt implică o ascultare deplină din partea noastră. Problema ucenicilor, consta tocmai în faptul că, ei erau dispuși doar la o ascultare parțială față de Mântuitorul. Ei erau de acord cu porunca de principiu, de a trece marea de cealaltă parte, dar doreau să facă lucrul acesta în felul lor. În calitate de pescari și de oameni ai mării, considerau că erau mai îndreptățiți să pună mâna pe cârmă, decât Domnul Isus care de altfel a adormit lângă ea. Când ne asumăm un rol pe care îl poate îndeplini doar Domnul Isus, în mod cert ne vom cufunda în valurile necredinței, cu mult mai periculoase decât valurile mării.

2 Consecințele necredinței.

Necredința în Isus are consecințe grave, iar în mijlocul furtunii acestea devin de-a dreptul fatale. Să urmărim câteva dintre ele, așa cum le desprindem din textul nostru:

Prima consecință a necredinței este frica. Din mustrarea Domnului Isus adresată ucenicilor, înțelegem faptul că frica este un păcat, care îl necinstește pe Dumnezeu, deoarece ea este fructul necredinței în El: ,,Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi așa de fricoși? Tot n-aveţi credinţă?” (v40) Necredința în Cristos presupune: sfidarea singurului reper statornic (Stânca) în mijlocul unei mări învolburate, renunțarea la singurul far luminos într-o corabie debusolată și abandonarea singurului mijloc salvator pe o epavă care se scufundă. Rezultatul acestor acțiuni nesăbuite ale necredinței, nu poate fi decât o frică disperată și paralizantă, care cufundă sufletul în deznădejde și pierzare, iar trupul în boală și moarte.

A doua consecință a necredinței, este insomnia. Din versetul 35 înțelegem faptul că traversarea Mării Galileii, de către ucenici, a început seara și a continuat pe timpul nopții. În mod natural, cea mai obijnuită activitate pentru timpul de noapte este somnul. Domnul Isus dormea la cârmă pe căpătâi. (v38) La fel ar fi trebuit să procedeze și ucenicii, însă necredința le-a adus frica, iar frica le-a alungat somnul. Astăzi a devenit la ordinea zilei, ca mulți dintre noi, să putem adormi doar cu medicamente, într-o lume a îngrijorărilor, anxietăților și depresiei de tot felul, cauzate de necredință. Cât de diferit a fost David, omul care n-a avut o viață lipsită de furtuni, dar s-a încrezut în Dumnezeu și a putut spune: ,,Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuinţa mea. (Psalmul 4:8) Este interesant de observat contrastul dintre comportamentul ucenicilor și cel al Domnului Isus, pe Marea Galileii și în Ghețimani. Pe mare Domnul Isus doarme iar ucenicii stau treji și chiar Îl trezesc pe Isus din somn. În Ghețimani, Domnul Isus stă treaz iar ucenicii sunt biruiți de somn, iar Domnul trebuie să-i trezească, în mod repetat. De aici înțelegem faptul că, necredința ne face să ne temem în fața unor pericole minore, ireale, cu consecințe de scurtă durată și ne lasă nepăsători în fața unor pericole majore, reale, cu consecințe eterne. O, câți oameni tremură în fața amenințării unui virus dar stau indiferenți în fața amenințării iadului!

A treia consecință a necredinței este o atitudine acuzatoare la adresa lui Dumnezeu: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” (v38) Atitudinea de a-L acuza pe Dumnezeu de nepăsare intervine atunci când acțiunile Sale sunt diferite de așteptările noastre, și de aceea nu avem încredere în soluțiile sale. Avem impresia că noi știm cel mai bine ce ar trebui să facă Dumnezeu, într-o situație dată, iar neconformarea Lui la așteptările noastre, o interpretăm ca nepăsare. Astfel păcatul pe care îl săvârșim este unul multiplu. El include: necunoașterea căilor Domnului, neâncredere în planurile Lui, îndoială în ce privește dragostea Divină cât și răzvrătire față de acțiunile Sale.

A patra consecință a necredinței este o perspectivă sumbră asupra realității: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” (v38) Necredința deformează perspectiva asupra realității, așa încât vedem moarte peste tot în jurul nostru, mai puțin acolo unde ea există cu adevărat.

Toate consecințele necredinței produc distrugeri ireparabile asupra minții, trupului și sufletului omului. Dar care este drumul de la necredință la credință?

3 De la necredință la credință.

În cele ce urmează, aș dori să desprindem, din textul citit, modul în care contribuie furtuna la creșterea și întărirea credinței noastre.

În primul rând, credința noastră este întărită în mijlocul furtunii, prin cunoașterea Domnului Isus: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar și vântul, și marea?” (v41) Furtuna ne oferă ocazia să strigăm către Domnul. Mulți dintre noi facem lucrul acesta, cu adevărat, doar când suntem pe punctul de a ne îneca. (v38) Deasemenea, furtuna este prilejul cel mai nimerit, în care Cristos poate să-și arate poziția Sa de Stăpân absolut asupra ei, printr-o potolire miraculoasă. Tot furtuna ne oferâ prilejul de a ne pune tot felul de întrebări în legătură cu identitatea Domnului Isus. Această meditație asupra persoanei și lucrării Sale, dezvoltă cunoașterea noastră față de El și implicit credința noastră în El, ca Stăpân absolut al tuturor lucrurilor.

În al doilea rând, credința noastră este întărită în mijlocul furtunii, prin cultivarea fricii de Domnul, până când aceasta va înlocui pe deplin frica de furtună: ,,I-a apucat o mare frică și ziceau unii către alţii: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar și vântul, și marea?” (v41) Frica ucenicilor din versetul 41 este total diferită de frica lor din versetul 40. Dacă în versetul 40 se temeau de furtună, în versetul 41 au descoperit pe Cineva mult mai mare, de care trebuie să se teamă, și anume de Stâpânul furtunii. Frica de furtună este un indiciu cât se poate de limpede al lipsei fricii de Domnul, iar frica de Domnul exclude în mod categoric frica de furtună. Nu degeaba spune Scriptura că frica de Domnul este începutul înțelepciunii, pentru că aceasta ne scutește de orice alte frici.

În al treilea rând, credința noastră crește în mijlocul furtunii, prin cultivarea unei atitudini de răbdare perseverentă și statornică. Din mustrarea Domnului Isus: ,,Tot n-aveți credință?” (v40) înțelegem că așteptarea Lui era ca ucenicii să privească furtuna, nu ca pe un accident regretabil, ci ca pe o normalitate prevăzută în planul lui Dumnezeu spre binele lor, și cu care ar trebui să se obijnuiască. Asta nu înseamnă că furtunile reprezintă o normalitate permanentă în viața credinciosului ci înseamnă că atunci când Domnul le permite, nu trebuie să ne mirăm de ele ca de ceva cu totul anormal, ci trebuie să le privim ca pe un instrument al harului divin, pentru formarea și întărirea credinței noastre.

În concluzie:

Furtunile, respectiv necazurile vieții sunt neplăcute, deoarece implică suferință. Fără îndoială, în sine, suferința este un lucru rău. Nădejdea noastră este că, în forma finală a Împărăției lui Dumnezeu, aceasta nu va mai exista. Dar câtă vreme trebuie încă să o îndurăm, Dumnezeu o convertește spre binele nostru. Chiar și Fiul lui Dumnezeu a fost făcut desâvârșit, ca Mântuitor al nostru, tot prin suferință. (Evrei 2:10) Ca urmare a credincioșiei Sale față de Tatăl, în mijlocul suferințelor, a fost răsplătit cu o slavă pe măsură. Scriptura ne spune că și noi vom împărăți împreună cu El, dacă suntem credincioși lui Dumnezeu, în mijlocul suferințelor, așa cum a fost El. (Romani 8:17)

În consecință: să privim furtunile ca pe o provocare la credință nu ca pe o pricină de poticnire.

https://predicipredici.wordpress.com/