Legamantul Harului

LEGĂMÂNTUL HARULUI


1. Noţiuni introductive
a. Definiţie: un legământ este un contract sau o înţelegere solemnă între două părţi.
b. Exemple de legăminte: Gen 21:22-32 (Avraam şi Abimelec); Gen. 26:26-31 (Isaac şi Abimelec); 1 Sam. 18:3, 4 (David şi Ionatan), etc.
c. Etimologie:
i. cuvântul evreiesc pentru legământ este „berith”, care provine probabil dintr-un cuvânt care înseamnă „a tăia”, amintind de obiceiul străvechi prin care se încheiau legăminte (Gen. 15:7-21)
ii. Cuvântul grecesc este „diatheke” şi înseamnă testament
d. În decursul timpului, Dumnezeu a făcut mai multe legăminte cu omul. În fiecare caz, Dumnezeu este cel care a iniţiat legământul, iar dacă acesta implica stipulări, condiţii, El este cel care a pus condiţiile şi care a făcut promisiunile (legământul edenic – Gen. 1:28, adamic – Gen. 3:15, noahic – Gen. 9:1, avraamic – Gen. 15:18, mozaic – Ex. 19:25, palestinian – Deut. 30:3, davidic – 2 Sam. 7:16, noul legământ – Evr. 8:8)
i. Este greşit să credem că noi putem face legăminte cu Dumnezeu. Cum am putea să îl obligăm să facă ceva, ce i-am putea oferi? Ex. Oamenii spun că fac legământ cu Dumnezeu în apa botezului. Ideea este una greşită şi nebiblică.

2. Legământul harului.
a. Definiţie: înţelegerea veşnică în care persoanele Dumnezeirii s-au angajat să realizeze mântuirea aleşilor, în toate părţile ei.
b. Oriunde întâlnim părţi contractante, condiţii, angajamente şi promisiuni, avem de a face cu un legământ – Ioan 5:30, 43; 6:38-40; 10:18; 17:4-12, 24; Rom. 5:12-21 şi 1 Cor. 15:22; Ps. 2:7-9; 40:7-9; 89:3; Luca 22:29, Fil. 2:9-11
c. Îl numim legământul harului, fiindcă aleşii beneficiază de binecuvântările lui numai prin har, fără să aibă vreun merit.
i. Acest legământ este necondiţionat pentru om (2 Tim. 1:9).
ii. Legămintele făcute de Dumnezeu cu omul erau condiţionate (cu
excepţia celui avraamic şi cel nou). Dumnezeu punea condiţii, şi pe baza îndeplinirii lor, omul beneficia de promisiunile incluse în legământ.
iii. Omul a călcat toate aceste legăminte condiţionate, arătând că nu poate primi binecuvântarea pe baza meritelor proprii. De aceea, ele indică spre necesitatea unui legământ necondiţionat, legământul harului
d. Doar o înţelegere corectă a Dumnezeirii, aşa cum a fost revelată în Sfânta Scriptură ne poate ajuta să înţelegem corect legământul harului. Dumnezeu este Unul! – Isa. 45:5, 6; Deut. 6:4 – Acesta este cel mai important adevăr revelat de Dumnezeu (Marcu 12:28-29). Scriptura ne descoperă de asemenea o distincţie în Dumnezeire, distincţie care este descrisă cel mai bine sub denumirea de persoană. Astfel, Dumnezeul unic se revelează pe Sine existând ca trei Persoane veşnice şi egale – Gen. 1:26; 11:7; 16:7-13; 18:1-21; 19:1-28; Mal. 3:1; Prov. 8:12-31; Ps. 45:6, 7 comp. cu Evr. 1:8, 9; Isa. 48:16; 61:1; 63:9-10. În Noul Testament, revelaţia este mult mai clară: Ioan 3:16; Gal. 4:4, 6; Ioan 14:26; 15:26; 17:5, 11, 21; Ioan 17:18 comp cu Evr. 10:5-10; Rom. 8:26; Mat. 28:19; 1 Cor. 12:4-6; 2 Cor. 13:14; Ef. 4:4-6; 1 Pet. 1:2; 1 Ioan 5:7. Dumnezeu s-a revelat pe Sine în acest fel; omul, cu toată ingeniozitatea lui, nu ar fi putut ajunge la o astfel de învăţătură
i. Doctrina trinităţii se vede din ce în ce mai bine, pe măsură ce planul mântuirii se desfăşoară tot mai mult în timp. Am putea spune că Dumnezeu s-a revelat pe Sine prin şi în lucrarea de răscumpărare, şi că doar în această lucrare Îl putem cunoaşte cu adevărat.
e. Fiecare persoană din Dumnezeire a intrat voluntar în legământ (doar aşa un legământ făcut între persoane egale poate fi valid)
f. Chiar dacă persoanele Dumnezeirii sunt egale, intrând în legământ, Fiul a intrat într-o relaţie de subordonare Tatălui (Evr. 10:7; Cristos – Robul: Isa. 42:1; 43:10; 49:3-7; 52:13; 53:11; Ez. 34:23; Zah. 3:8; vezi şi Ps. 110:1-2 şi 45:7; 22:1; Ioan 20:17; 14:28) iar Duhul – Tatălui şi Fiului (Ioan 14:26; 16:7, 14).
i. Tatăl reprezintă Dumnezeirea. El are întâietatea, reprezintă partea ofensată de păcatul omului. Tatăl a prescris condiţiile în care dreptatea Lui poate fi satisfăcută şi omul împăcat cu El.
ii. Fiul s-a supus voii Tatălui de a fi reprezentant al aleşilor, de a împlini condiţiile Tatălui pentru mântuirea lor.
iii. Duhul s-a supus voii Tatălui, sprijinind lucrarea Fiului şi aplicând aleşilor beneficiile jertfei.
g. În legământ, aleşii sunt priviţi ca şi căzuţi, având nevoie de har, de mântuire (2 Tim. 1:9).
h.
3. Sfatul păcii, numit aşa după Zah. 6:13 („sfatul de pace va fi între ei amândoi” – TBS, King James), este sfatul lui Dumnezeu în care s-a hotărât mântuirea aleşilor (împăcarea lor cu Dumnezeu) şi mijloacele prin care aceasta avea să fie realizată (partea fiecărei Persoane divine în lucrarea de mântuire). Acest sfat a avut ca finalitate intrarea în legământ. Este o parte importantă a planului veşnic alcătuit în Cristos (Ef. 3:11)
a. Toate hotărârile lui Dumnezeu, inclusiv hotărârea de mântuire sunt luate „după sfatul voii Sale” – Ef. 1:11; vezi Cap. 5.I.2.b.ii. din studiu
b. La acest sfat a participat fiecare Persoană divină şi nimeni altcineva (fiindcă nimeni nu fusese creat încă – Rom. 11:34)
i. Tatăl (Ef. 3:10, 11)
ii. Fiul (Isa. 9:6)
iii. Duhul (Isa. 11:2)
iv. Tatăl l-a ales pe Fiul ca Mântuitor (Ps. 40:6-8; Evr. 10:5-10), Fiul a acceptat această lucrare.
c. Sfatul arată importanţa mântuirii, înţelepciunea divină care a găsit o soluţie problemei păcatului (Iov 14:4  Isa. 7:14; Rom. 3:25, 26) şi unitatea Persoanelor divine (Isa. 6:8; 48:16; Evr. 10:5-10, Mat. 3:16, 17)