Ispăşirea prefigurată

4. Ispăşirea prefigurată. Toate felurile de jertfe revelate pe care le întâlnim în Vechiul Testament reprezintă tipuri, figuri, umbre ale adevăratei jertfe, care a fost Isus Cristos.
a. Jertfele erau de două feluri:
i. jertfe de mulţumire erau daruri aduse lui Dumnezeu şi nu erau de sânge. Reprezentau jertfa adusă de Cristos în timpul vieţii Sale. Acestea erau:
1. Primele roade
2. Zeciuieli
3. Jertfe de mâncare şi de băutură
4. Tămâie
ii. jertfe pentru păcat erau întotdeauna de sânge (animalul îşi dădea viaţa în locul păcătosului). Reprezentau jertfa lui Cristos adusă în moartea

Sa. Dumnezeu a rânduit mai multe jertfe pentru păcat:
1. arderile de tot. Aceasta a fost probabil cel mai vechi fel de jertfă (Gen. 4:4; 8:20; 22:13). Jertfa era consumată în întregime de foc. Totul era pentru Dumnezeu. Persoana care aducea jertfa îşi punea mâna pe capul victimei, transferând simbolic păcatele asupra acesteia (Lev. 1:1-17). Jertfele zilnice erau arderi de tot (Num.28:23). Este numită arderea de tot necurmată (Ex. 29:42).
2. jertfele de ispăşire sau de păcat erau aduse pentru păcate în general (cu unele excepţii), şi pentru unele păcate comise din neştiinţă (fie ale unui preot, fie ale unui conducător, fie ale întregii adunări). Jertfa era adusă pentru natura păcatului. Victima trebuia să substituie ceremonial păcătosul. Preotul trebuia să mănânce din carnea animalului adus ca jertfă, el purtând figurativ păcatele celui/celor care aduceau jertfa (Lev. 10:17), dar nu putea să mănânce din jertfa de ispăşire pe care o aducea pentru sine. Rămăşiţele jertfei trebuiau scoase afară din tabără şi arse.
a. Dumnezeu a rânduit o zi pe an în care să se facă ispăşire pentru toate păcatele poporului (Lev. 16). În această zi, marele preot trebuia să facă ispăşire pentru sine şi familia lui, apoi pentru întreg poporul. În această zi se alegeau 2 iezi care reprezentau ispăşirea poporului. Unul era sacrificat, iar celălalt era alungat în pustie după ce marele preot îşi punea mâinile pe capul său, transferând simbolic păcatele poporului asupra iedului. Cei doi ţapi formau un singur sacrificiu. Unul reprezenta ispăşirea, celălalt efectele ei (îndepărtarea păcatelor de popor).
3. jertfele de vină erau desemnate pentru păcate specifice, făcute cu sau fără ştiinţă. Se aducea fie un miel sau ied, fie un berbec, în funcţie de gravitatea păcatului. De asemenea, mărturisirea păcatului şi repararea răului/restituirea bunurilor trebuia să se facă întotdeauna. Lev. 5:1-6:7. Aşadar, această jertfă cuprindea trei etape: 1. iertare; 2. restaurare; 3. adăugare.
4. jertfele de mulţumire, sau împăcare (Lev 7:28-36) arătau că Dumnezeu era împăcat cu omul. Faptul că păcătosul trebuia să mănânce o parte din jertfă, iar grăsimea era dată Domnului arată comuniunea omului cu El.
5. alte jertfe de sânge:
a. Mielul pascal era considerat o jertfă (Ex. 12:3-17; 23:18; 34:25; Deut. 16:2). Aceasta trebuia să fie fără cusur, fără aluat şi să nu i se rupă nici un os. Sângele mielului îi salva de îngerul nimicitor (ei erau adăpostiţi sub sânge).
b. Rânduiala vacii roşii (Numeri 19:1-10). Poporul trebuia să ofere o vacă roşie, care să nu fi tras niciodată la jug, preotului, pentru a fi sacrificată afară din tabără. Era apoi arsă în întregime, iar cenuşa sa slujea la curăţirea poporului.
b. Jertfele din Vechiul Testament nu aveau puterea să cureţe, să răscumpere, să aducă împăcare. Ele, ca ritualuri, erau lipsite de însemnătate dacă cel care le aducea nu credea în adevărata jertfă (Evr. 10:1-6). De fapt, Dumnezeu a avertizat în repetate rânduri că nu acceptă doar ritualul, ci înţelesul său (Isa. 1:11; Ier. 6:20; Amos 5:21, 22)