"Încremeniți până la muțenie"-predica scrisa

Categorie: Predici scrise

,,Iosif a zis fraţilor săi: „Eu sunt Iosif! Mai trăiește tatăl meu?” Dar fraţii lui nu i-au putut răspunde, așa de încremeniţi rămăseseră înaintea lui.” (Genesa 45:3)

Cred că cei mai mulți dintre dumneavoastră, vă amintiți de ,,Cartea Cărților” sau de ,,Casa zburătoare”, seriile de desene animate creștine, produse de CBN, în care trei copii împreună cu roboțelul Memo, prin intermediul unor dispozitive misterioase, erau teleportați în timp, în vremurile biblice, pentru a asista la diferite evenimente prezentate în Scriptură.

Gândindu-mă la ideea din aceste seriale, mi-am pus următoarea întrebare: Dacă ar exista, într-adevăr o astfel de mașină a timpului, la care evenimente biblice, mi-ar fi plăcut să asist? Din lunga listă pe care o am în minte, cu siguranță, mi-aș fi dorit să fiu prezent la episodul în care Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi. Aș fi vrut să le văd fețele încremenite până la muțenie, atunci când au realizat că cel pe care au vrut să-l omoare și pe care l-au vândut ca sclav este în fața lor, și că este stăpânul Egiptului.

În viață, mai ales ca și creștin, se întâmplă adesea să te întâlnești cu anumite realități atât de speciale, încât atunci când le experimentezi, ești scos din starea de indiferență și n-ai cum să nu rămâi încremenit.

Cu siguranță, există și pericolul banalizării chiar și a celor mai speciale întâmplări și al tratării cu superficialitate a celor mai deosebite realități. Aceasta conduce la o împietrire a inimii, la o stare de platitudine a trăirilor, la pierderea farmecului și scopului diferitelor circumstanțe și realități cu care Dumnezeu îngăduie să interacționăm.

În cele ce urmează, folosindu-ne de experiența lui Iosif cu frații săi, aș vrea să descoperim împreună, trei realități spirituale în fața cărora n-ai cum, și n-ai voie să nu rămâi încremenit.

Scopul acestui mesaj este să ne scoată din lâncezeala trăirilor plate, monotone, și să ne ajute să descoperim câteva realități atât de speciale, pe care atunci când le experimentăm, nu ne este permis să rămânem indiferenți, ci trebuie să încremenim de uimire.

1. N-ai cum să nu rămâi încremenit în fața unui Dumnezeu care transformă, într-un mod atât de sublim, răul în bine. (45:5-7)

Ca să vezi această lucrare miraculoasă a lui Dumnezeu, trebuie să ai o relație specială cu El. Iosif a fost o astfel de persoană. El a avut capacitatea de a interpreta nenorocirile pricinuite de răutatea fraților săi, din perspectiva planului lui Dumnezeu, care s-a folosit tocmai de această răutate spre a le salva viața. Iosif este primul care rămâne încremenit de uimire în fața acestei lucrări divine miraculoase și apoi îi ajută și pe frații lui să o facă.

Cei mai mulți dintre noi, cunoaștem Romani 8:28 din memorie. Ideea câ toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, deja ni se pare atât de banală, încât rar ne mai pune în uimire. Întreb: Când am rămas ultima dată încremeniți, privind la modul minunat în care Dumnezeu a transformat spre binele nostru, un mare rău care ni s-a întâmplat? Dar oare înțelegem corect sensul noțiunii de ,,bine” din Romani 8:28? Ce este spre binele nostru? …să avem sănătate, bani și faimă ca apoi să le risipim în pofte și plăceri? Oare ne-ar putea fi spre bine și un necaz prin care Domnul ne trece ca ne formeze răbdarea? În Psalmul 119 :71 psalmistul exclamă: ,,Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale.” Când am spus ultima dată: ,,Doamne este spre binele meu că am fost bolnav, pentru că am avut ocazia să mă mai pocăiesc”?

Dumnezeu când schimbă răul în bine are în vedere ocrotirea noastră cât și a celor din jurul nostru (cazul lui Iosif) dar și formarea caracterului creștin. (Iacov 1:2-4)

Când înțelegem și experimentăm minunea divină a transformării răului în bine, aceasta are câteva implicații în viața practică:

În primul rând, produce uimire și realmente încremenim în fața acestui Dumnezeu minunat, proșternându-ne înaintea Lui într-o închinare autentică și profundă. Dacă Domnul schimbă râul în bine, atunci El este vrednic de toată cinstea și închinarea.

În al doilea rând, alungă teama și anxietatea, conferindu-ne un climat de încredere și de siguranță. Dacă Domnul schimbă răul în bine, atunci nu mai trebuie să ne temem de rău.

În al treilea rând, anihilează orice tendință de răzbunare împotriva celor care ne-au făcut rău și ne conferă capacitatea de a ne iubi dușmanii. Dacă Domnul schimbă răul în bine atunci nu mai este cine să ne facă rău, deci nu mai avem pe cine să urâm.

2. N-ai cum să nu rămâi încremenit, în fața unui copil al lui Dumnezeu, care are capacitatea de a hrăni cu multă dragoste și gingășie pe cei care au vrut să-l omoare și l-au vândut ca sclav.

Cum să nu rămână încremeniți frații lui Iosif, când cel de care și-au bătut joc în ultimul hal, ajuns acum în funcție de mare autoritate, își folosește poziția, nu pentru a se răzbuna, ci pentru a-i hrăni.

Domnul Isus a spus: ,,Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptaţi? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrăţișaţi cu dragoste numai pe fraţii voștri, ce lucru neobișnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârșiţi, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” (Matei 5:46-48) A hrăni un prieten, care toată viața ți-a făcut bine, nu impresionează pe nimeni, însă a hrăni un dușman de moarte, face ca toți cei care aud despre această faptă să încremenească. De aceea Domnul Isus ne-a dat următoarea poruncă: ,,Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepţi și peste cei nedrepţi.” (Matei 5:44-45)

La urma urmei, acțiunea de a face bine dușmanilor, reprezintă cea mai puternică mărturie creștină în lume. Aceasta este o faptă cu adevărat neobijnuită, care stârnește interesul celor din lume după Dumnezeu.

3. N-ai cum să nu rămâi încremenit în fața propriei persoane, care până ieri te-ai considerat ,,om de treabă” dar Domnul îți dă pe față toată ticăloșia și mizeria inimii.

De ce nu le-am acorda credit fraților lui Iosif. Poate că ei chiar erau ,,oameni de treabă”. Erau familiști convinși, responsabili în a procura hrană pentru familiile lor, chiar și în timpuri de foamete. Este adevărat că în tinerețea lor au făcut o ,,glumă proastă”, cu privire la unul dintre frații lor, dar asta a fost cu mult timp în urmă. ,,De ce să mai dezgropăm morții?”. Vă sună cunoscută abordarea? O tipologie întâlnită destul de frecvent în soluționarea conflictelor. O abordare care are la bază sintagma total nebiblică: ,,timpul rezolvă problemele”. Numai că timpul nu rezolvă nici vinovăția înaintea lui Dumnezeu, nici prejudiciile produse semenului împotriva căruia am păcătuit și nici relația distrusă între noi și el. ,,Morții” pe care nu vrem să-i dezgropăm nu sunt morți, ci au suferit și continuă să sufere cumplit pe seama ,,glumelor proaste” a așa numiților ,,oameni de treabă”. Problema vinovăției înaintea lui Dumnezeu se rezolvă doar prin pocăință iar relația ruptă cu cel căruia i-am greșit se repară doar prin cerere de iertare.

Este de-a dreptul șocant faptul că, frații lui Iosif n-au încremenit pe durata celor aproape douăzeci de ani scurși de la fapta lor mizerabilă, însă au încremenit când aceasta a fost scoasă la iveală, în mod public. Au putut dormi liniștiți ani te zile, în timp ce tatăl lor, mințit de ei, se topea de dor după Iosif în fiecare noapte, dar au încremenit când imaginea lor publică de ,,oameni de treabă” a fost terfelită în noroi. Puteau vorbi cu destulă dezinvoltură despre faptul că au mai avut un frate, pe care cu siguranță l-a mâncat o fiară sălbatică, dat fiind faptul că n-a mai apărut de atunci, însă au încremenit când acesta le-a apărut în față, în calitate de stăpân al Egiptului.

Punând problema în termenii cei mai pozitivi posibili, se pare că mult mai bine vedem gravitatea păcatelor pe care le facem, atunci când acestea devin publice. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne-a așezat în familie, în biserică, și ne poruncește să practicăm: mărturisirea păcatelor, mustrarea publică cât și disciplina bisericească. Toate aceste rânduieli trebuie privite tot ca mijloace ale harului divin, prin care suntem conduși la pocăință. În orice caz, cel mai grav lucru care ni s-ar putea întâmpla, nu este să fim mustrați de un frate pentru un păcat pe care l-am crezut ascuns, ci să ajungem cu el nerezolvat înaintea judecății lui Dumnezeu. Tot mai bine este să încremenim astăzi în fața fraților, decât mâine în fața tronului mare și alb.

În concluzie:

Dacă filosofia se naște din uimire, atunci nici teologia nu poate fi concepută fără aceasta, cu atât mai mult cu cât ,,obiectul” cunoașterii este infinit mai minunat.

Dacă Prezența și lucrarea lui Dumnezeu nu ne mai uimesc, înseamnă că relația noastră cu El s-a plafonat sau s-a rupt de multă vreme. Dacă nu rămânem încremeniți atunci când El transformă pentru noi răul în bine, înseamnă că suntem extrem de superficiali în cunoașterea Lui.

Dacă cei din jur nu rămân încremeniți în fața comportamentului nostru, înseamnă că faptele pe care le facem se încadrează în categoria celor obijnuite, pe care sunt capabili să le facă și vameșii și păcătoșii, și prin urmare mărturia noastră de ,,fii ai Tatălui care este în ceruri” este compromisă, iar lor nu le rămâne nici un motiv serios care să le stârnească curiozitatea și dorința să-L cunoască pe acest Dumnezeu.

Dacă păcatele pe care le facem nu ne mai îngrozesc, înseamnă că pierderea bunăvoinței lui Dumnezeu reprezintă puțin lucru pentru noi, în contrast cu Iosif care a răspuns nevestei lui Potifar: ,,Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Genesa 39:9)

Iată dar de ce este importantă recuperarea sentimentului de uimire, care uneori trebuie să ajungă până la încremenire, pentru recuperarea profunzimii: relației cu Dumnezeu, a sfințeniei cât și a mărturiei creștine în lume.

sursa: https://predicipredici.wordpress.com/