Harul si faptele

. HARUL ŞI FAPTELE

1. Mulţi oameni afirmă că mântuirea este darul lui Dumnezeu, că este prin har, şi nu prin fapte. Apoi, aceleaşi persoane continuă, spunând că tot ceea ce trebuie să facă omul pentru a fi mântuit este să creadă în Dumnezeu, să dorească mântuirea (să vrea să fie mântuit) sau să Îl primească pe Domnul Isus în inimă.
Această concepţie este una greşită, din următoarele motive:

a. Este greşită fiindcă porneşte de la ideea că în versete ca Efeseni 2:8, 9; Romani 11:5, 6, prin fapte se înţelege doar fapte fizice (ex. de astfel de fapte fizice: botezul, venirea în faţă, ridicarea mâinii, etc.). Ideea de faptă sau de acţiune este mult mai adâncă. Prin faptă se înţelege orice atitudine (stare), decizie, gând, cuvânt sau acţiune pe care omul le are sau le face.

Exemplu: Cineva poate spune: „Eu vreau să merg să vizitez astăzi nişte bolnavi”. Aceasta este un act (faptă) al voinţei. Chiar dacă persoana este împiedicată să meargă la bolnavi, iar dorinţa ei nu s-a concretizat, prin faptul că voinţa s-a mişcat spre o decizie, spre o alegere, această persoană a săvârşit o acţiune, o faptă şi are, prin urmare, un merit. Dacă ar fi reuşit să facă ceea ce şi-a propus, atunci acţiunea ar fi fost dublă, fiindcă ar fi fost şi fizică, iar meritul ar fi fost şi mai mare.Astfel, atunci când voinţa se mişcă spre o anumită alegere, aceasta este de asemenea considerată o faptă.

b. Este greşită fiindcă dovedeşte o înţelegere greşită a harului. Fapta implică merit. Meritul aduce recompensă şi glorie (laudă). Fapta implică datorie (Rom. 4:2-4), adică obligă la reacţie, la răspuns.
Exemplul 1: Un individ lucrează o lună, iar la sfârşitul acesteia, îşi primeşte salariul de la angajator pentru luna respectivă. Este considerat acest salariu ca un dar (har), sau ca o datorie pentru eforturile lui? Plata, care a venit ca o reacţie la munca angajatului, este meritată sau nemeritată?Ex. 2: Să ne imaginăm că cineva se pocăieşte şi crede în Domnul Isus fiindcă aşa doreşte, prin propria sa putere. Credinţa omului Îl determină (obligă) pe Domnul să îi acorde mântuirea (Fapte 16:31; Rom. 10:9). Astfel, mântuirea persoanei respective a rezultat în urma eforturilor (faptelor) combinate ale omului şi ale lui Dumnezeu. Omul a avut partea (meritul) lui, iar Dumnezeu pe a Sa. Se poate spune oare în acest caz că mântuirea este a Domnului?i. Dacă cineva a făcut vreo faptă spirituală (vreun act al voinţei, minţii sau inimii), aceasta l-a adus într-o poziţie de merit înaintea lui Dumnezeu, poziţie care îi permite aşteptarea unei răsplăţi (recompense, reacţii) din partea lui Dumnezeu. O astfel de faptă l-ar obliga pe Dumnezeu să răspundă acţiunii omului.

ii. Definiţia harului este favor nemeritat. Aceasta exclude ideea de merit uman şi ne învaţă că omul nu poate face nimic pentru a-i fi plăcut lui Dumnezeu, pentru a-l determina pe Dumnezeu să îi fie binevoitor. Ideea de har exclude fapta, meritul, lauda (Ef. 2:9; Rom. 4:1; 11:6; 1 Cor. 1:29; 4:7).

iii. Unul din cele mai importante pasaje care ilustrează harul este următorul: „Căci El a zis lui Moise: ,Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.’ Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: ,Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.’ Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” – Rom. 9:15-18
Pasajul afirmă că mântuirea nu depinde în nici un fel de om, chiar dacă acesta ar dori sau ar depune eforturi pentru a o obţine! Mântuirea depinde de Dumnezeu, şi este dată omului gratuit, nemeritat, adică prin har!

c. Această concepţie este greşită fiindcă presupune mai multe absurdităţi şi contradicţii. Sunt mulţi cei care cred că harul este partea lui Dumnezeu în mântuire, iar credinţa este partea omului. Despre sursa credinţei vom vorbi într-un capitol ulterior. O astfel de afirmaţie implică următoarele lucruri:

i. O persoană moartă poate încă gândi, poate lua decizii şi poate acţiona în consecinţă. Acesta este un non sens. Omul este mort spiritual (Ef. 2:1, 5; Col. 2:13; 1 Ioan 3:14), iar credinţa mântuitoare este o acţiune spirituală. Motivul pentru care Scriptura insistă atât asupra morţii spirituale a omenirii este pentru a ne arăta că omul nemântuit nu poate face nimic pentru a se scăpa din propria-i stare.
ii. O persoană poate lua decizii contrar raţiunii sale. Aceasta este un non sens.

Exemplu: Îşi construieşte cineva o casă pe malul unui râu care iese din matcă şi inundă totul în fiecare an? Nu, fiindcă raţiunea îi dictează opusul. Este o nebunie. La fel este şi cu credinţa. Credinţa mântuitoare înseamnă o încredere absolută în Dumnezeu pentru tot ceea ce ţine de mântuire. Înseamnă a renunţa la tot ceea ce consideră omul că ar putea face pentru a se mântui şi a depinde în totalitate de Dumnezeu pentru a ajunge în Rai. iii. O persoană poate lua decizii contrar sentimentelor sale. Aceasta este un non sens. Dacă ar fi să aleagă între multe alternative dintre care unele le iubeşte mai mult, altele mai puţin, iar una singură o urăşte, o va alege oare pe cea pe care o urăşte? Inima omului nemântuit Îl urăşte pe Dumnezeu (Rom. 1:30; 2 Tim. 3:4)
iv. O persoană poate lua decizii contrare impulsurilor naturii sale. Aceasta este un non sens. Natura sa este păcătoasă şi doreşte numai contrariul lucrurilor plăcute lui Dumnezeu (Gal. 5:17; Rom. 8:5-7).

v. Aici este greşeala pe care o fac predicatorii umanişti, arminieni. Ei nu văd nevoia regenerării, a învierii spirituale, a înnoirii minţii, inimii, voinţei şi naturii înainte ca omul să se decidă să creadă în Cristos, să vină la El şi să Îl urmeze. De aici mirarea lor că oamenii refuză o aşa mare ofertă. De aici exclamaţii în predici de felul „Doar un nebun refuză medicamentul care îi poate scăpa viaţa” sau „Cât de neînţelept poate fi omul care refuză o moştenire atât de mare, când nu trebuie decât să vină şi să semneze actele pentru ea.” Oamenii care refuză darul lui Dumnezeu fac aceasta nu fiindcă sunt proşti, neînţelepţi sau nebuni, ci fiindcă sunt morţi spiritual. Ei privesc ca un non sens, ca o nebunie mesajul salvării prin Cristos (1 Cor. 1:18; 2:14) şi de aceea nu îl pot accepta.