Existenta lui Dumnezeu

Existenţa lui Dumnezeu

Doctrina existenţei lui Dumnezeu este punctul de plecare logic şi scriptural în studiul docrinei biblice. Fără existenţa lui Dumnezeu toate celelalte doctrine ale Bibliei vor fi fără sens.

John Gill scria: „Voi începe cu fiinţa lui Dumnezeu şi evidenţa şi dovada acesteia; care este baza întregii religii; pentru că dacă nu există Dumnezeu, religia este un lucru inutil; şi nu mai contează ceea ce credem, nici ceea ce facem; din moment ce nu există fiinţă superioară căreia să-i dăm socoteală pentru credinţă sau practică.”

I. Existenţa lui Dumnezeu este presupusă în Biblie

Este interesant de observat că nu există niciodată un efort hotărât în Scripturile inspirate de a se dovedi existenţa unui Dumnezeu. Versetele următoare pur şi simplu susţin că există un Dumnezeu, faţă de care omul este răspunzător, şi a nu crede că Dumnezeu există este culmea nebuniei: Gen.1:1; Ps.14:1; Marcu 12:32; 1 Cor.8:6; Evrei 3:4; 11:6.

II. Natura morală a omului demonstrează existenţa lui Dumnezeu

1. Natura morală a omului este adaptată conducerii morale. Noi găsim această conducere în noi, administrată de conştiinţă, care slujeşte la condamnare şi pentru a le aminti tuturor oamenilor ce este bine şi ce este rău. Conştiinţa este facultatea omului de aprobare sau condamnare a acţiunilor sale, pe o bază morală (Rom. 2:15). Conştiinţa implică existenţa legii, existenţa legii la rândul ei implică existenţa unui Legiuitor Suprem.
C.D.Cole are o ilustraţie interesantă pe această temă:
„Un om odată a căutat să ridiculizeze ideea de Dumnezeu. El l-a întrebat pe vecinul său creştin dacă l-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Credinciosul a recunoscut că nu. El l-a întrebat atunci, dacă l-a auzit vreodată pe Dumnezeu vorbind, sau dacă l-a gustat, sau l-a mirosit vreodată pe Dumnezeu. Credinciosul a recunoscut că, cu simţurile fizice el niciodată nu l-a perceput pe Dumnezeu, şi atunci a închis gura ateului întrebându-l dacă a spus vreodată o minciună. Şi când el a mărturisit că da, l-a întrebat cum s-a simţit. El a recunoscut că a avut un sentiment tulburător sau jenant. Acum, acest sentiment a fost mărturia conştiinţei care-i spunea că există un Dumnezeu, un Legiuitor moral, căruia trebuie să-i dea socoteală... Ateul este nebunul educat. Nu există teoreticieni atei printre păgâni. Nu există atei printre demoni; ei cred şi se-nfioară (Iacov 2:19).”
2. Faptul că peste tot în lume oamenii sunt religoşi prin natură şi doresc o guvernare bazată pe principii morale, dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. De asemenea, păgânii, care au idei improprii despre Dumnezeu, simt în ei înşişi că există o Fiinţă Supremă căreia îi sunt răspunzători, după cum demonstrează încercările lor de împăcare a zeilor.
J.L. Dagg scrie:
„Ideea existenţei lui Dumnezeu, ca stăpânitor moral al universului, se potriveşte precis cu tendinţele şi cerinţele naturii noastre morale; şi fără a recunoaşte aceasta, facultăţile noastre morale şi fenomenul pe care îl manifestă, sunt total inexplicabile.”
3. Faptul că Dumnezeu există este considerat un prim adevăr, care este admis în mod intuititv de către om. Intuiţia este percepţia imediată a adevărului fără un proces conştient raţional. Doar un nebun educat care nu se simte confortabil cu ideea că el este răspunzător faţă de Dumnezeu va nega existenţa Lui ca prima cauză a tuturor lucrurilor (Ps.14:1).

III. Creaţia dovedeşte existenţa lui Dumnezeu

1. Nu există nimic în întreaga creaţie a lumii naturale ce mintea să contemple, ochiul să privească, sau mâna să atingă, să nu proclame fiinţa lui Dumnezeu ca prima cauză şi Creator al tuturor lucrurilor. În fiecare lucru la care ochiul priveşte sau mintea contemplă noi descoperim manifestarea puterii şi înţelepciunii creatorului. Soarele, luna şi stelele servesc ca o mărturie universală că există un Dumnezeu (Ps. 19:1-6; Rom. 1:19-20). Procesele trupului uman care sunt atât de complexe şi complicate aduc dovada unui înţelept Maestru Arhitect (Ps. 139:14).
2. Ordinea, proiectul, şi aranjamentul în univers dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Când te gândeşti cât de precis se mişcă planetele pe orbitele lor, distanţele lor exacte faţă de soare, modul în care ele sunt suspendate prin forţele gravitaţionale, trebuie să recunoşti că există o Fiinţă Absolută care ţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale (Evrei 1:3; Fapte 4:25).
T.P.Simmons a scris:
„Observăm uimitorul aranjament în potrivirea lucrurilor care au fost prevăzute pentru om. Să luăm aerul pe care-l respirăm ca singurul din miliardele de exemple. Atmosfera este compusă din aproximativ 21 % oxigen şi 78 % azot. Aceste părţi de oxigen şi azot sunt exact acelea care sunt cele mai indicate nevoilor omului. Dacă cantitatea de azot ar fi mai mare, toate funcţiile trupului uman ar fi îndeplinite cu o asemenea dificultate şi durere că ar duce eventual la încetarea lor. Dacă cantitatea de oxigen ar fi mai mare, toate procesele vieţii ar fi accelerate la o asemenea viteză încât trupurile oamenilor şi animalelor curând ar fi arse. Cu siguranţă, alte părţi din aceste gaze ar fi transformate prin căldură în otrăvuri mortale. De fapt, dintr-o sută de posibile combinaţii ale oxigenului şi azotului, avem singura perfect adaptată atât la nevoile omului cât şi ale animalelor.”

Toată creaţia strigă împotriva erorilor evoluţiei. În lumina complexităţii şi detaliului universului nostru, al trupului uman, etc. cine poate, sănătos la minte, să spună că toate lucrurile provin concomitent prin întâmplare, mai degrabă decât prin scopul înţelept al unui Creator Divin? Ieremia 8:9 afirmă: „Înţelepţii sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi, sunt prinşi; căci au nesocotit Cuvântul Domnului, şi ce înţelepciune au ei?”
Pentru unii invizibilitatea lui Dumnezeu este o piedică pentru a crede în existenţa Sa. Nu pot mai bine decât să-l citez pe J.L. Dagg în răspunsul la această obiecţie:
„Aceasta poate ajuta în eliminarea obstacolului, să cugetăm că mintea omului este de asemenea invizibilă; şi cu toate acestea nu ne îndoim câtuşi de puţin că aceasta există. Noi auzim cuvintele şi vedem acţiunile unui individ, şi acestea ne arată caracterul şi starea minţii sale, în aşa fel încât stârnesc în noi admiraţia sau sfidarea, dragostea sau ura. Dacă, în timp ce ascultăm cuvintele acestuia şi-i observăm comportamentul, vom înţelege limpede inteligenţa de unde provin aceste fapte şi cuvinte, de ce nu am percepe cu aceeaşi limpezime inteligenţa de la care provine funcţionarea naturii? Dacă putem cunoaşte, admira şi iubi o minte nevăzută a omului, în egală măsură este cu putinţă să cunoaştem, să admirăm, să iubim un Dumnezeu nevăzut.”