Păstorul!

Era odată un păstor de oi, care aducea oile la mântuire, de care râdea toată lumea, El era smerit și blând, nu ținea seama de batjocorile ce i se aduceau fiindcă făcea voia Lui Dumnezeu. Era sărac, nu avea o muncă strălucită, era tâmplar ca și tatăl lui pământeasc, nu a uitat niciodată de unde a plecat. Iar când i-a venit timpul să se facă cunoscut că de fapt acest tâmplar nu era altul decât fiul Lui Dumnezeu, El nu s-a mândrit fața de cei din jurul Lui că era fiu de Dumnezeu și nu si-a negat niciodată frații și surorile, desi ei L-au făcut nebun, ca și-a pierdut mințile când și-a inceput lucrarea pe pământ, cea de-a aduce la Mântuire ce era pierdut, putea avea toate bogățiile lumii, dar a ales sa trăiască smerit ca tu și eu să avem parte de o viață mai bună. Acum tu care ai ajuns bogat de ce te fălesti cu bogățiile tale care le-ai câștigat cum le-ai câștigat, și de ce îți uiți cât de lung îți este nasul? De ce uiți ca ai fost un om sărac și lipsit de toate? Cum poți uita? Da, casa îți este frumoasă, familia la fel dar inima cum îți este? Ce ascunzi în ea?