Suflete al meu...

Suflete al meu…

Psalmul 103:1-5

„Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt.

Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uita nici una din binefacerile Lui! El îți iartă toate fărădelegile tale, El îți vindecă toate bolile tale, El îți izbăvește viața din groapă, El te încununează cu bunătate și îndurare;

El îți satură de bunătăți bătrânețea și te face să întinerești iarăși ca vulturul.”

Oamenii zilelor noastre caută de zor Chivotul mărturiei, care altă dată era ocrotit și pus în mare cinste și valoare în Sfânta Sfintelor, în Templul lui Dumnezeu.

Dar Chivotul acela poleit cu aur pe dinafară și pe dinăuntru, nu mai este de găsit, fiindcă Domnul Dumnezeu l-a „ascuns”. Domnul a știut că oamenii vor face din el un „obiect” de cult și se vor închina înaintea lui.

Am văzut oameni credincioși, din grupul cu care am vizitat Israelul, cum își puneau amândouă mâinile pe „piatra” pe care tradiția spune că a fost uns cu mir trupul Domnului Isus.

Adevărata închinare nu este înaintea lucrurilor și ale obiectelor făcute de mâini omenești, ci adevărata închinare este după cuvintele Domnului Isus, în Duh și Adevăr.

În Chivot erau mărturiile Domnului din vremea în care poporul „rătăcea” prin pustie în „găsirea” Canaanului: Tablale Legii, vasul cu mană și toiagul lui Aaron. Toate acestea sunt de negăsit!

Dar, Domnul Dumnezeu nu rămâne fără mărturie.

Dacă Templul lui Solomon a fost distrus și după cuvântul Domnului nu a rămas piatră pe piatră și dacă Chivotul făcut de Moise este de negăsit, Domnul Dumnezeu a zidit alte temple în care să locuiască și să-Și proslăvească Numele, anume: trupurile noastre, temple vii în care a pus Chivotul sfânt, Însuși Domnul domnilor care locuiește cu plăcere în orice inimă primitoare.

Duhul omului credincios, sau Sfânta sfintelor este locul în care Îi place lui Dumnezeu să locuiască și să-L stăpânească!

Aici, se păstrează toate valorile lui Dumnezeu: sfințirea, pocăința, lauda, închinarea, rugăciunea, mulțumirea…, toate acestea, izvorăsc din „chivot”, adică din inimă și se întorc cu recunoștință spre Cel care le-a sădit acolo. De aceea, psalmistul îndeamnă pe orice credincios să înalțe rugăciuni de binecuvântare către Dumnezeu, care nu lipsește pe ai Săi de nici un bine.

Psalmul 103 este dialogul dintre rațiune și inimă, unde rațiunea, conștientă de binecuvântările primite din partea Dumnezeului Tată, îndeamnă inima să se reverse în torente de recunoștință la adresa Celui care este izvorul tuturor binecuvântărilor și ale purtărilor de grijă.

În dialogul cu sine însuși, David își îndeamnă inima să binecuvânteze Numele Domnului și să nu uite niciuna din binecuvântările lui Dumnezeu în care este bogăție de har, și să nu uite niciodată ceea ce Dumnezeu a făcut în viața sa.

Uitarea poate fi o binecuvântare în anumite cazuri, dar poate să fie și un grav defect de caracter.

A uita „răul” care ți s-a făcut la un moment dat, este o binecuvântare și un gest de noblețe a caracterului unui om credincios.

Însă a uita binele care ți s-a făcut reprezintă dovada unei mari lacune a caracterului tău. Iar atunci când uiți binefacerile fără număr ale lui Dumnezeu în viața ta, săvârșești un păcat împotriva Binefăcătorului divin.

Binecuvântarea la care suntem chemați să o aducem ca o jertfă plăcută, înaintea lui Dumnezeu, Binefăcătorul nostru, nu aș spune că este o poruncă, nici o datorie, ci mai degrabă cred că este o pornire a inimii mulțumitoare și plină de dragoste pentru Cel ce se îngrijește de toate detaliile și necesitățile vieții.

O poruncă poate fi ușor ignorată; sau o datorie pe care o plătești, te scapă de stres și de obligație; dar când iubești, faci tot ce îți stă în putință ca să-I faci bucurie Binefăcătorului tău, și lucrul acesta înseamnă un sentiment înalt de mulțumire și recunoștință.

„Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt.”

Când te uiți cu băgare de seamă la faptul că Dumnezeu din cer te-a iubit atât de mult încât a dat pe Singurul Său Fiu să moară în locul tău ca să plătească răscumpărarea ta din moarte, nu se poate să nu te proșterni la picioarele Lui și cu fiecare celulă (cu tot ce este în tine), să-I mulțumești și să-I fii recunoscător.

Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi și de asemenea, în fiecare clipă veghează asupra noastră, pentru ca „vrășmașul” să nu poată să ne atingă.

Totul este ca noi să-L vedem cu ochii credinței, să-I simțim prezența, să credem că ceea ce făgăduiește, împlinește și să ne încredem în Domnul din toată inima noastră.

O asigurare mai mare, mai reală decât în Cuvântul lui Dumnezeu, nu există în lumea aceasta.

Dumnezeu aude, vede, cercetează, răspunde nevoilor noastre și lucrează așa cum noi nici nu gândim.

Dumnezeu, Tatăl ne iartă, El ne vindecă, El ne izbăvește din încercare, El ne înconjoară cu bunătate și îndurare, tot El ne păstrează veșnic tineri. Domnul se îndură de noi (dacă rămânem lângă El), așa cum un tată se îndură de copiii săi. Versetul 13. „Cum se îndură un tată un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El.”

Drag prieten, nu ignora îndemnul Duhului Sfânt:

„Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uita nici una din binefacerile Lui!”

Domnul să-ți răsplătească credincioșia!