Cincizecimea

Cincizecimea

Faptele Apostolilor 2:1-5

„În ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc.

Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei.

Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare din ei.

Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.

Și se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer.”

Cercetând Cuvântul sfânt, descoperim foarte ușor faptul că, dintre toate sărbătorile anului iudaic la care trebuiau să participe toți bărbații din poporul Domnului, Cincizecimea atrăgea pe lângă evreii din diaspora cel mai mare număr de pelerini, din toate țările mai apropiate sau mai îndepărtate.

Versetul 5: „Și se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer.”

Și nu putea fi ales un prilej mai bun, de către Domnul Dumnezeu pentru ca să trimită pe Duhul Sfânt și să producă un efect maxim în rândul celor prezenți, ca acesta de la sărbătoare.

Pentru că în felul acesta, când Ierusalimul era înțesat de oameni de toate naționalitățile, știrea revărsării Duhului Sfânt putea fi trimisă în toată lumea chiar de către martorii oculari.

Pe lângă faptul că au văzut cu ochii lor, au și auzit fiecare în limba lui, fără traducător, ceea ce se întâmplase în casa unde erau adunați ucenicii.

Și lucrul acesta lămurește încă o dată faptul că Domnul, Dumnezeu nu lucrează în ascuns, ci, dimpotrivă El lucrează la „lumina zilei”.

Foarte interesant este faptul că rabinii care calculaseră intervalul dintre primul Paște sărbătorit de Evrei și darea Legii pe Sinai, au ajuns la concluzia că Domnul Dumnezeu a rostit Legea (Exod 20:1), exact în ziua care mai târziu a devenit sărbătoarea Cincizecimii, conform Levitic 23:15-22 unde Domnul Dumnezeu poruncește o sărbătoare a primelor roade aduse ca dar legănat la vremea secerișului.

Lucrul acesta însemnând aducerea darurilor de bună voie înaintea Domnului Dumnezeu, potrivit cu belșugul binecuvântărilor primite de la El.

Prin urmare, am putea spune că începând de la Sinai, a acționat dispensațiunea Legii, până la a cincizecea zi după învierea Domnului Isus, când a coborât Duhul Sfânt și de atunci și până astăzi, acționează, dispensațiunea Harului (a milei, a dragostei și a îndurării lui Dumnezeu).

Versetul 5 spune că toți, evreii, împreună cu pelerinii cucernici, erau adunați în același loc (Ierusalim), dar lucrul acesta nu înseamnă că toți erau uniți, sau că toți erau una. Ci, fiecare își vedea de jertfa pe care o aducea lui Dumnezeu, sau de afacerea lui.

Excepție făceau ucenicii, împreună cu cei 120 care erau adunați în același loc, în „camera de sus”, care se pare că era o sală mare, încăpătoare, în casa mamei lui Ioan Marcu, așezată undeva mai sus, pe o înălțime în Ierusalim.

Ucenicii erau de data aceasta, un cuget, o simțire și un gând, nu ca în vremea când se certau între ei care să fie mai mare. Acum erau un singur gând, așteptând făgăduința Domnului.

Arătând prin aceasta că ei s-au atașat, sau s-au alipit nu de un Cristos mort și nici măcar de un Cristos doar înviat din morți, ci de unul care S-a înălțat în slava cerească, de unde, după făgăduința Lui va să vină în glorie.

În versetul 8 citim cuvintele acestea: „Ci voi veți primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.”

Și pentru că Domnul își împlinește întotdeauna făgăduințele, citim în versetul 2 că: „Deodată a venit din cer... ”

Deodată, fără înștiințare, fără avertizare, pe neașteptate am putem spune, pentru că ucenicii nu cunoșteau nici ziua, nici ceasul în care va veni Mângâietorul, adică Duhul promis și nu cunoșteau nici felul în care va veni, sau modul de manifestare a Duhului.

Deodată, deci, pe neașteptate, s-a iscat un vânt puternic, nefiresc care nu s-a simțit în marea piață a cetății Ierusalimului și nici în Templu, sau în curtea acestuia, ci doar în camera de sus, în care erau adunați ucenicii Domnului.

Dar, vâjâitul acestui „vânt”, a fost auzit în tot Ierusalimul.

În același timp au coborât niște limbi de foc, nefirești, care nu produceau stricăciuni, nu mistuiau și s-au oprit câte una peste fiecare dintre cei o sută douăzeci.

Acesta a fost momentul culminant, când făgăduința Domnului Isus, s-a unit cu rugăciunile și cu așteptarea ucenicilor timp de zece zile și toți s-au umplut de Duhul Sfânt.

În Vechiul Testament sunt foarte multe referiri și foarte multe manifestări ale Duhului Sfânt: Numeri 24:2; Judecători 6:34; 1 Samuel și 2 Samuel, Cartea Psalmilor, Ezechiel, Ioel, ș. a. dar nici una dintre aceste lucrări și nici una dintre aceste manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi comparată cu aceea din ziua Cincizecimii, unde putem vorbi despre:

Plinătatea revărsării.

Forma și felul coborârii din cer.

Rezultatele care au urmat și care au continuat până în zilele noastre și până când Biserica Domnului va fi pe pământ.

Bucuria cu care se aduceau jertfele la Templu în ziua aceasta, jertfe de pace și de consacrare, a fost amplificată tocmai prin manifestarea Duhului Sfânt în mijlocul poporului și în mod special în mijlocul celor o sută douăzeci de ucenici ai Domnului.

Era o bucurie de la Duhul Sfânt, care a cuprins întreg Ierusalimul și o bucurie care a pus în uimire întreaga cetate, astfel că „aproape trei mii s-au adăugat la numărul ucenicilor”, chiar în ziua aceea. Versetul 41.

Tocmai de aceea, Cincizecimea, Sărbătoarea Duhului Sfânt, este socotită pe bună dreptate, ziua de naștere a Bisericii Domnului Isus.

De la Cincizecime, Biserica Domnului se hrănește necontenit din Cuvântul sfânt, crește și propovăduiește Vestea bună a mântuirii prin jertfa Mielului lui Dumnezeu, până la marginile pământului.

Și orice Biserică, care nu împlinește această poruncă a Domnului Isus (Matei 28:19-20) „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al fiului și al Duhului Sfânt. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit…”, este moartă în ea însăși, pentru că Biserica Domnului trebuie să crească până la împlinirea numărului deplin al neamurilor.

Domnul să binecuvânteze poporul Său.