Ce este credinţa adevărată?

Cum arată credința adevărată și cum este un creștin adevărat? Acesta este subiectul articolului dat, care l-am scris în baza următoarei întrebări:

Ce înseamnă credinţa? Am auzit de atâtea ori despre credincioşii adevăraţi, chiar şi aici pe site, dar şi aşa în general, la urma urmei, cine este creştin adevărat şi cine nu este? Când devine un om credincios? La ce se referă concret această credinţă? Din tot ce am citit pe acest portal şi raportat la mine rezultă că sunt o păgână, ultima creştină, o păcătoasă numai că, cu toate acestea aş avea o completare. Am fost de multe ori, începând cu vârsta copilăriei, la mănăstiri şi biserici în excursii, am fost la biserici şi aici în Bucureşti şi cu mult regret pot zice că am făcut o constatare: preoţii, călugării, călugăriţele, alţi oameni care lucrează în biserici (voluntari posibil) au o trăsătură comună, care nu este tocmai credinţă ci o expresie rece, care nu inspiră nimic, pentru mine şi o piatră este mai sugestivă decât ei, nişte ochi de gheaţă, fără licăriri, zâmbete schimonosite, întreb: Asta înseamnă credinţa în Dumnezeu? Asta înseamnă să fii creştin ortodox? În cazul acesta, eu nu vreau să mai fiu inclusă în această categorie. Asta vrea oare Dumnezeu? Oameni supuşi Bibliei precum boul jugului? Acum nu mai este vorba de minoritate, eu nu am găsit o faţă bisericească care să inspire ceea ce se spune că este credinţă. Ei mari creştini, eu mare păcătoasă, dar le sunt superioară, am o privire caldă, iubesc cu toată fiinţa soarele, florile, oamenii (la modul general), eu râd, zâmbesc la zâmbetul unui copil, eu trăiesc, simt, văd, aud, gândesc, mă bucur de mine ca fiinţă umană înzestrată cu anumite capacităţi fizice şi psihice, simt că nu fac umbră pământului degeaba. Nu mai fac referire la suspiciunile mele cu privire la veridicitatea Bibliei şi multe altele, doar am întrebat. Pentru toate acestea ştiu că am un loc rezervat în rai, chiar dacă nu merg pe premisele promovate de instituţiile bisericeşti. Atitudinea „nu face aia că te vede Dumnezeu şi te pedepseşte!” nu apropie pe oameni de Dumnezeu, mai mult, în subconştient El este asociat unui judecător cu perucă albă care dă sentinţe şi trimite la puşcărie omul, fără drept de apel. Nu credeţi? Biblia zice că creştinul adevărat trebuie să facă astfel? Oare biserica nu trebuie să ne înveţe să avem încredere în noi, să trăim o viaţă frumoasă cu ajutorul minţii pe care o avem? Nu ne încurajează să gândim şi să ne ajute să descoperim ce e bun în noi? La momentul actual sigur nu face aceasta. Nu credeţi că poate de sus de acolo El se bucură de progresul pe care omul, ce se hrănea cu plante la început, l-a făcut şi îl continue? Aici mă refer la descoperirea anticoncepţionalelor. Nu credeţi că în numele bisericii s-au comis prea multe atrocităţi? Nu credeţi că bunătatea, puritatea omului nu stă într-un himen sau batic sau în scopul în care folosim gura? Nu credeţi că tot ce e mai bun în om e undeva în suflet?

Nu putem găsi o definiţie mai bună pentru credinţă decât cea pe care a lăsat-o Dumnezeu în Sfintele Scripturi:

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1)

Lucrurile acestea nădăjduite, care nu se văd, sunt promisiunile lui Dumnezeu despre care este scris în Sfintele Scripturi. Deci, credinţa este o încredere neclintită şi o puternică încredinţare în lucrurile promise de Dumnezeu în Sfintele Scripturi.

Încă un lucru foarte important: Credinţa în Domnul Isus Hristos este unica şi principala condiţie pentru mântuirea fiecărui om.

Acesta este răspunsul Domnului Isus dat odată oamenilor:

Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:30-32)

Deci, creştini adevăraţi, adică ucenici adevăraţi ai Domnului Isus sunt cei care cunosc, cred şi împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii aceştia sunt liberi de păcat, adică nu sunt în robia păcatului și au o credinţa adevărată. Cei care se numesc creştini dar sunt în robia păcatului, nu sunt adevăraţi, ci doar cu numele.

Când se naşte din nou, adică când crede din toată inima în Domnul Isus, se pocăieşte, primeşte iertarea păcatelor şi încheie un legământ cu El alegând să moară pentru sine şi să trăiască de la acel moment mai departe doar pentru Dumnezeu. Doar atunci omul primeşte Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care va locui de acum înainte în el.

Mulţi oameni doresc să fie creştini cu eforturile lor şi nu au experimentat nici odată harul lui Dumnezeu. De aceea arată aşa, nefericiţi şi cu ochii reci. Aceasta nu este imaginea creştinului adevărat. Oamenii care au primit iertarea lui Dumnezeu, care au Duhul Sfânt şi care trăiesc în ascultare de Dumnezeu sunt plini de pace şi bucurie în orice împrejurări. Citeşte doar cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament ca să vezi cum erau veseli apostolii în cele mai grele împrejurări. Apostolul Pavel a scris Epistola către Filipeni din închisoare, când se afla legat în lanţuri, dar unul din cuvintele cheie în epistolă este „bucuria” şi Pavel spune despre sine că se bucură totdeauna şi îi îndeamnă pe cititori să-i urmeze exemplul.

Dumnezeu este plin de dragoste, o dragoste fără margini pentru fiecare din noi.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:16)

Dar Dumnezeu este şi Dreptul Judecător. Iată ce scrie în continuarea aceluiaşi text:

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:17-21)

Noi nu avem nimic bun să descoperim în noi care ne-ar putea pune într-o stare bună înaintea lui Dumnezeu, pentru că, se aplică la fiecare din noi Cuvintele scrise de Apostolul Pavel:

Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. (Romani 7:18-20)

De aceea, Dumnezeu ne învaţă în Biblie să nu ne înşelăm singuri pe noi. Este una din frazele cheie repetate. Să nu ne înşelăm şi să nu ne pară că suntem neprihăniţi când zâmbim la un copil sau ne bucurăm de flori şi de ce este frumos în jur. Aceasta nu anulează starea noastră păcătoasă. Avem nevoie de iertare, iar a face binele este o datorie a noastră, pentru că am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Este o realitate tristă, tot aşa cum în numele dreptăţii, cei care s-au pretins drepţi au comis multă nedreptate. Cu toate acestea, dreptatea nu a fost anulată, ea există. Tot aşa este şi cu biserica. În numele ei au fost comise multe atrocităţi, dar acestea nu le-au făcut adevăraţii creştini. Ei în toate secolele şi la toate popoarele au trăit în ascultare de Isus şi după modelul Lui.

Nu te uita la cei care s-au pretins a fi „unica biserică adevărată” în timp ce prigoneau pe Isus şi săvârşeau cu lăcomie nelegiuire. Priveşte la Isus, Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor. Vino la Isus care te iubeşte şi te vrea mântuită de păcatele tale.