Zbor în doi

Eram doar un copil
când într-o zi de iarnă,
mi-ai pus şi versul şi cântarea
pe portativul inimii…
De-atunci sunt ani
şi simt că-umblarea-mi
nu mai zoreşte falnic
pe drumuri de stihii…
M-ai invăţat să zbor
spunându-mi că pământul
va trebui să stea departe
de sufletu-mi stingher…
Şi-aşa, uşor, prin ceaţa vremii,
am învăţat să zbor spre cer…
Şi zborul a-nceput duios
când fulgii îmi zâmbeau în noapte,
pământul a rămas stingher
iar eu, cu dorul printre astre…
De-ar fi să zbor eu, solitar,
nicicând n-aş fi ţintit vecia,
dar dorul Tău de-a fi cu Tin’
pe veci mi-a transformat menirea !
Azi zbor cu Tine printre vise,
cu Tine-n soare, cu Tine-n nor
şi-atunci când aripile-s frânte,
Tu mă înveţi mereu să zbor…
Şi zborul nost’ e unul lin,
lăsând în urmă lutul,
pământu-i jos şi e puţin
să-mbrac chiar infinitul... !
Tu mă aştepţi să-mi odihnesc
şi trupu-mi istovit…
Tânjesc s-ajung pe ţărm ceresc
cu visul implinit !
Dar pân-atunci mă-nalţ mereu
cu dorul meu durut
şi-n zori, când ţărmul voi zări,
striga-voi : Gata ! Am ajuns !


CrinulDinVale, 24 ianuarie 2013