Vitele, de noi păstrate

Mulţi creştini pe mapamond în dueluri se întrec,
Cât se luptă cu-ndârjire înfruntând pe Amalec.
Căci acesta-ncurcă drumul către Ţara cea de sus,
Iar acel ce nu se luptă va cădea de el răpus.

De aceea Domnul cere pe-Amalec noi să-l înfrângem,
Ca din bunuri ce le are pentru noi să nu mai strângem.
Toate cele nedistruse spre păcate ne-or atrage,
Fiindcă-n ele stă puterea drept in gheenă să ne bage.

Domnul i-a trasat lui Saul ca sa fie nimiciţi,
Toţi acei ce nu-s cu El din popor de-amaleciţi
Aceste vii fiinţe ce păreau nevinovate,
Se-nmulţesc sub semnul firii pentr-o viaţă de păcate.

Chiar pe pruncii, care încă, nu făcusera vreun rău,
Dumnezeu cerea să-i piardă după un concept al Său.
Ei simbolizau lăstarii care cresc lângă altoi,
Care-mpiedică prin Duhul să obţinem roade noi.

Amalec e omul vechi, ce se cere atârnat,
Sus pe cruce la Golgota ca să fie-nmormântat.
Iar atunci în urma noastră n-or zebra în turme oi,
Dovedind că viaţa noastră e-mbrăcată-n fapte noi.

Noi pe multe dobitoace care sunt mai tari şi grase,
Nu le dăm spre nimicire gazuindu-le prin case.
Mieluşelul de pe pajişti care ţopăie şi-aleargă,
Poate fi o poft-a firii care ni-e destul de dragă.

Boii cei plăvani şi graşi care pasc la iarbă grasă,
Pot, dar fi, vă zic acuma, o plăcere păcătoasă.
Dar mai sunt în turma aceasta foarte mulţi si berbecuţi,
Completând simbolul celor care nu-s din nou născuţi.

Printre vite e o javră ce nu-s demn s-o definesc
Care-o plimbă-n lesă aceia care nu se pocăiesc.
Aceasta-i NEASCULTAREA, ce loveşte cu putere,
Înglobând în ea păcate să ne-mpingă spre cădere.

Le mai suplineşte cuibul foarte des câte-o egretă,
Tuturor acelor care nici păcatul nu-şi regretă.
Ei mereu au stins şi Duhul când n-au respectat credinţa,
Prin plăcerile de-o clipă încălcându-şi conştiinţa.

Dar pe ici, pe colea, sunt, care nu mai ţin la eu,
Care-i vechiul Amalec ce nu-L vrea pe Dumnezeu.
Ei merg dârji pe Calea crucii ce spre ceruri sigur duce,
Nepurtând de grijă firii când se vaicără pe cruce.