Vindecare pierdută

Un scump frate slujitor,
Ce ne-a vizitat la adunare,
Cuprins de-al dragostei fior
Și adăpat de la izvor
Mi-a făcut o provocare.

- Domnul m-a trimis la voi
Pentru cei în suferință.
Aveți patruzeci și doi
Ce sunt în boale și-n nevoi,
De izbăvire-au trebuință!

Nu-mi venea să cred ușor
Că așa mare binecuvântare
Se va coborî din nor,
De la Domnul Domnilor
Chiar la noi în adunare.

Nu știam că atâți bolnavi
Printre noi chiar o să fie.
Știam de unii foarte gravi
Și de alți câțiva chilavi,
Dar chiar atâți să fie?

Am încercat ca să-i adun
Pe toți de care am știut
Cu mijloacele ce dispun,
Ca Dumnezeul nostru bun
Să schimbe-al lor trecut.

Niciodată până atunci
N-au fost atâția bolnavi,
Atâtea răni grele și-adânci,
La un loc adunați de pe lunci
Și-atâția din ei erau gravi.

După predică au fost chemați
Bolnavii să vină în față.
Toți cei ce se vor vindecați
Și de-orice legături eliberați
Să aibă în Domnul credință.

La început parcă erau sub un șoc,
Nimeni nu a pășit în față,
Nimeni nu s-a mișcat de pe loc.
Parcă-i chemai ca să intre în foc,
Nu-ntrezăreai la ei o speranță.

Apelul a fost mereu repetat
Cu și mai multă insistență
Îndemnați să creadă harul bogat,
Pregătit să fie pe loc revărsat
Peste cei ce mai au o speranță.

Nu-mi imaginam atâta timiditate,
Atâta de slabă să fie credința.
Era poate unica posibilitate
De a scăpa de suferințele toate
Și de a avea deplin biruința.

După un timp au început să vină
Unul câte unul nesiguri în față,
Spre Cel ce durerile-alină,
Spre Cel cu putere deplină,
Spre Domnul care este viață.

Emoțiile erau la culme înaltă,
Apelul și această chemare
Era la noi pentru prima dată,
Era o lucrare neîncercată
Până atunci la noi în adunare.

Erau de față sute de frați,
Mulțime de surori cu copii,
Vizitatori și curioși adunați
Să vadă și ei bolnavi vindecați
De Dumnezeul Cel din veșnicii.

Și-aveau să vadă cu prisosință
Că Dumnezeul nostru trăiește.
El întărește pe om în credință,
Îl conduce prin har la biruință
Și se îndură de cine voiește.

Și când locul din fața amvonului
Era plin de mulțimea de frați,
El chema sub îndemnul Duhului
Să vină bolnavii înaintea Domnului,
Toți cei ce doresc să fie vindecați.

Și-avea dreptate să cheme mereu.
Pe la jumătatea adunării, o soră
În cârje proptită se ținea cu greu.
Eu mă rugam lui Dumnezeu
S-apară și pentru ea o auroră.

O soră i-a șoptit ceva la ureche
Și-a ajutat-o încet să se ridice.
I-a potrivit cârjele subsuoară
Și-a plecat și ea-ntr-o doară,
Dumnezeu și pe ea s-o vindece.

Și-atunci, Glorie lui Dumnezeu!
Că și-a început lucrarea,
Folosindu-Se de robul Său
Har bogat curgea mereu
Peste toată adunarea.

Pe măsură ce fratele se ruga
Pentru toți cei ieșiți în față
Și mâinile peste ei își punea,
Domnul rugăciunea-i asculta
Și revărsa belșugul de viață.

- Slavă Ție că m-ai vindecat!
- Aleluia! Îți mulțumesc, Isus!
- Numele Tău fie binecuvântat!
- Mulțumesc că m-ai eliberat
Și deplină sănătate Mi-ai adus.

- Doamne câtă ușurare,
Cât mă simt eu de vioaie!
Striga o soră-n gura mare:
„Eu aveam dureri amare”
Și lacrime-i curgeau șiroaie.

- Isus ai milă și de mine!
Vindecă, Te rog, și trupul meu!
Boala Tu mi-o știi prea bine.
Așa cum sunt eu vin la Tine,
Tu ești bun, ești Dumnezeu.

Un zgomot se-aude deodată,
Cârjele-s aruncate pe podea.
Acolo se-ndreaptă atenția toată,
Sora bucuria deplină își arată,
Ea locului nu poate să stea.

Cu mâinile ridicate în sus
Striga plină de fericire.
S-a-ndurat de ea Domnul Isus,
Vindecare deplină azi i-a adus,
Că Domnul e plin de iubire.
Când adunarea aceea s-a-ncheiat
Cu o rugăciune comună cerească,
Părea că și locul s-a cutremurat
De harul bogat ce-a fost revărsat
Și bucuria părea să nu se oprească.

Este ceva minunat și glorios
Să vezi bolnavii plecând sănătoși,
Să-L vezi la lucru pe Hristos
Cum se îndură de-aceia de jos,
Îi face să strige prin har bucuroși.

Conduceam spre casă pe-o cărare
Pe sora cea plină de bucurie
Ce își lăsase cârjele în adunare
Când Domnul i-a dat vindecare.
Dar deodată mi se adresează mie:

- Am uitat să-mi iau cârjele mele.
- Și la ce oare ți-ar mai folosi?
Ce-ai mai putea face oare cu ele?
Și-au terminat misiunea fidele,
Lasă-le acolo mărturie pentru alții.

- Dar totuși vreau să le iau acasă
Poate vor trebui la cine știe...
Și s-a-ntors înapoi de cârje atrasă.
Purtarea ei ne părea dubioasă,
Totuși așteptam degrabă să vie.

Ne-au povestit alții altă dată:
Cei care au fost acolo de față,
Scena îngrozitoare derulată,
Când sora spre cârje aplecată
A scos un țipăt fără speranță.

Și-n clipa aceea a și căzut,
Sprijinindu-se greu pe cârjele ei
Că pasul în urmă nu trebuia făcut.
Și-acum ea plătea teribil tribut
Pentru întoarcerea ei înapoi.

A revenit aceeași suferință
Cum a fost și mai înainte.
Pentru clătinarea în credință,
Pentru a ei nesăbuință
Greul a rămas să-nfrunte.

Mare a fost bucuria vindecării
Și tot pe-atât de-ngrozitoare
A fost și starea revenirii
La starea veche a durerii,
Fără speranță de salvare.

S-a așezat atunci înspăimântată,
Îngropându-și cu rușine capu-n palme.
Fața ei era profund desfigurată,
Conștientă de propria greșeala făcută
Și fără altă speranță pe lume.

O, voi, ce-ați fost odată curățați
Și prin sângele jertfei sfinte
Ați fost de păcatul vostru iertați
Și-ați fost și de boale vindecați
Nu vă întoarceți înapoi! Luați aminte!
Amin.
(Luni, 27 decembrie 2021)
Sile Roske – Din Cuvântul Adevărului