Viitor

Mă-nalț din orizontul vieții
Spre altă zare mult mai largă
Înspre amploarea dimineții
Din noaptea lesnicios de dragă.

Momit de râvnele nădejdii,
Sătul de fixități de luturi
Mă-ndrept spre alte, noi primejdii,
Din pacea mea din așternuturi.

Mă strigă-o ziuă viitoare
Și nu pot să-mi astup auzul
Cât nu mă tem de-o deformare
Ce mi-o va face călăuzul.

Nu sunt bolnav, dar fug de boală,
Crezând, nu cred că-s după-o pleoapă
Și simt cum palme-o plămădeală
Mă dibuiesc ca s-o înceapă.

Să îmi distrugă caracterul,
Să-mi sfarme personalitatea
De-ncerc să sper că adevărul
Doar îmi va crește libertatea.

Ci frica-mi amorțește fibre
Și cat spre racle de religii
Din tremurul de echilibre
În siguranța de vestigii.

Mă-nțepenesc de vârful humei
Cu toată groaza de prefaceri,
Dar Viața țipă-n glasul mumei
Prinsă-n durerile de faceri.