Vameșul și fariseul

Iată s-au suit la templu,
Să se roage necurmat,
Unul - om plin de exemplu,
Altul - astăzi a furat.

Ei erau doi oameni care,
Prea adesea se-ntâlneau,
Însă-n parte fiecare,
Doi străini se socoteau.

Unul dintre ei e fariseul,
Altul vameș nemilos,
Care azi fură și leul,
De la bietul om fricos.

Și ce bine-ar fi să știe,
Că tot ce s-a petrecut,
Numai el unul să fie,
Care scena a văzut.

Dar din întâmplare proastă,
A trecut și fariseul,
Care des trecea prin poartă,
Căci se socotea ca zeul.

Și când mai văzu și furtul,
Cel de vameș înfăptuit,
S-a schimbat în oaie lupul,
Și spre Templu a fugit.

Căci recunoscu el omul,
Ce-a furat acel bănuț;
Chiar de-acel mergea și zvonul,
C-a furat pe-un sărăcuț.

Însă când ajuns la Templu,
Acel mândru fariseu,
Ce credea că-i un exemplu,
Că-i în rangul unui zeu;

Fu uimit de ce-i văzuse,
Ochiul lui acel viclean,
Căci el însuși se crezuse,
Cel mai vrednic pământean.

El văzuse pe artistul,
Care tocmai a furat,
Lângă el, urcă și pragul,
Vameșul nesăturat.

Când ajunși la rugăciune,
Acel mândru om ciudat,
Fără pic de-nchinăciune,
În picioare s-a rugat.

Și din sinea lui trufașul,
A rostit ceva mai nou,
El se socotea ostașul
Cel de frunte, un erou.

"Iată Doamne am văzut,
Tocmai eu, cu ochii mei,
Cum acest om căzut,
A furat vreo câțiva lei."

Vameșul plecat în rugă,
Și în lacrime scăldat,
Fără gândul ca să fugă,
Se căia de-al său păcat.

Și sentința își ia zborul,
De la omul plin de zel,
Ce dorea să-și verse dorul,
Cu dorința și un țel.

" El e-acela care fură,
Însă eu dau la săraci,
El e omul cel cu zgură,
Însă eu dau chiar cu saci."

Și în râvna mulțumirii,
Mulțumește cu mult foc,
Împlinind dorința firii,
Parcă-i încadrat în joc.

"Eu postesc o Doamne sfinte,
Două ori pe săptămână,
Multe fapte fac Părinte,
Din venit eu dau pomană.

Dau și zeciuială multă,
Nu-s ca acei hrăpăreți," -
Și pe vameș îl insultă, -
"Nu sunt din acei nedrepți.

Nu sunt preacurvar stăpâne,
Nici ca vameșul acesta,
Pot ca să mă laud Doamne,
Nu-s ca cel ce-n poartă sta."

Dar în ruga sa fierbinte,
Bietul om căzut pe jos,
El își aduce aminte,
De păcatul cel jelos.

Nu-ndrăznea ca să-și ridice,
Nici chiar capul din pământ,
Nh cumva ca să nu-i strice,
Rugăciunea celui sfânt.

Își bătea tare cu pumnul,
Ca să spună c-a greșit,
Chiar în pieptul său sărmanul,
Ca să spună c-a greșit.

Își plângea păcatul jalnic,
Fără să-l fi auzit,
Acel om cu chip fățarnic,
Ce la Templu a venit.

"Dumnezeule, ai milă!" -
Spune cel ce-i cu păcat,
Îns'-acel ce-i plin de silă,
În picioare mândru-a stat.

Vameșul stătea de-oparte,
Într-un colț înghemuit,
Însă omul plin de fapte,
Nici măcar nu s-a smerit.

Iată și judecătorul,
Vine să spună sentința,
Vai însă de-acuzatorul,
El pierduse pocăința.

Zeul cel de altă dată,
A rămas cam rușinat,
Fiindcă vameșul îndată,
A rămas pe veci iertat.

Cel care stătea de-oparte,
Într-un colț înghemuit,
I s-a uitat orice păcate,
Însă fariseul, a rămas nemântuit.

Acum frate drag ascultă,
De povața lui Isus,
Nu căuta să fii în cultă,
Să fii așezat mai sus.

Nu căuta să-ți arăți fapta,
Nh te da că ești un sfânt,
Căci când vine judecata,
Te doboară la pământ.

Știe Domnul orice faptă,
Știe orice pământean,
Și-ntr-o zi va da răsplată,
Celui bun și celui viclean.

Nu fi fariseu fățarnic,
Fii ca vameșul smerit,
Nu te lăuda zadarnic,
De nu ești un mântuit.

Nu fi mulțumit de tine,
Și de starea-n care ești,
Dacă vrei iubit creștine,
Pe Isus să-L întâlnești.

Nu căuta să fii ca zeul,
Din povestea de mai sus,
Nu-ți mai răspândi și eul,
De vrei să-L vezi pe Isus.

Nu fi mândru, încrezut,
Ca ai înțelepciune mare,
Să fii ca vameșul căzut,
Și vei primi iertare.

Învață lecția creștine,
De vrei sa fii preafericit,
Învaț'-a măsură prea bine,
De vrei să fii un mântuit.

Și când măsura va fi ceea,
Ce-ntradevăr tu ești,
Vei putea vede ziua ceea,
Când vei zbura spre slăvi cerești.

Acuma frate nu fi zeul,
Fii omul ce stătea pe jos,
Și-atunci în cer El Dumnezeul,
Te va primi ca pe-acel vameș păcătos.