Un ultim zbor

Vorbește-mi în tăria nopții, cum numai Tu știi să vorbești!
Cu glasu-Ți blând, răspunde-mi Tată, mai este mult ca să ciopleşti?
Mai este zgură-n trupul ăsta, de-l treci mereu prin foc, mereu?
Nu este gata lămurirea? Mai ții-n cuptoare trupul meu?

Nu, Doamne, nu vreau ca să murmur, întreb și eu ca om, să stiu!
Tu ştii că duhu-i plin de râvnă, dar trupul plânge prin pustiu,
Aș vrea să am desăvârșirea, să semăn cu-al meu Domn Isus,
Să nu mă schingiuiască firea, din răsărit până-n apus!

Mai este mult din frământarea, ce-ai pregătit în dreptul meu?
Privesc cu teamă-nnegurarea, căci somnu-i scurt și-i tare greu!
Mă zvârcolesc și plâng Părinte, căci oasele-mi trosnesc și dor,
De parc-aş vrea în aste clipe, să plec de-aicea și să mor.

Dar mai apoi, privesc prin neguri un punct incert, nedeslușit
Şi mă gândesc: Ce mic e omul și cât e de nenorocit!
Nu poate duce în tăcere nimic din ce-ai îngăduit
Și se îngrijorează-ntr-una și nu-i o dată mulțumit!

Mă iartă Doamne! La Golgota, nu în zadar Tu Te-ai jerfit,
Ai îndurat tăcut ocara, scuipat fiind și biciuit,
Ai luat asupra-Ți toată vina ce am avut-o-n dreptul meu,
Ca să ajung cândva Acasă, în sân preasfânt de Dumnezeu.

Ce să mai spun iubit Isuse, decât că-s slab? Te rog să ierți!
Mărește-ne la toți credința şi rând pe rând să ne sfințești,
Oricât de grea ne pare clipa și cerul mai îndepărtat,
Să nu uităm de mântuirea, ce prin har sfânt am căpătat.

Ce-i mai de preț, privind în zare, gândind la promisiunea-Ți dată,
Când îmbrăcați în haine albe, ne-ai împăcat cu-al nostru Tată?
Căci suferința de o clipă, ne-nvață ce-nseamnă răbdarea
Şi înțelepți, cauta-vom sursa ce ne va da îmbărbătarea.

Doar una e și-aceasta este, îmbelșugata Carte-a Vieții!
Întrece în învățătură chiar pe savanți, toți înțelepții,
Căci nu e omenească Slova, ci insuflată de Duh Sfânt,
Ca cel ce crede să primească nădejde vie pe pământ.

Ce mare har, ce bucurie, să știu că Domnu-a pregătit,
O cale spre eliberare, că sunt prin Isus mântuit!
De-aceea-n clipa tremurândă, când suferinți mă copleșesc,
Tresalt sub mila şi-ndurarea ce de la Tatăl le primesc.

Cu forțe noi, șterg fața plânsă și ochii-n noapte-mi strălucesc,
Exclam cu glas șoptit: "Rabuni! Atât de mult eu Te iubesc!"
Și simt cum se coboară pacea și pleoapele se-nchid ușor,
Visând alai de îngeri care mă însoțesc în ultim zbor.

02/12/15, Barcelona-Lucica Boltasu