Toate sunt supuse Ție, Doamne

Nu e simplă întâmplare
Că norii trec cuminţi
Cu umbre sau cu stropi de ploaie
Dintr-o zare în cealaltă zare.
Ei ascultă un glas, aud o cântare
Și doar când rătăcesc drumul
Se petrece furtună
Și zările detună.
Însă pentru o clipă, priveliștea dintâi se reface...
Ei trec din nou pe sub seninuri în pace
De parcă ar vrea să ne spună
Că Cineva îi duce de mână...

Nu-i fără rost când trece vântul pe unde-a mai trecut.
Cineva îi spune să mai bată pe-acolo încă o datʼ
Că a rămas vreo pădure,
Vreun vârf de munte nemângâiat
Şi vântul ascultă şi bate iară
Cu zvonul său de primăvară.

Vântul iubirii divine
Îl simțim bătând peste noi să ne trezească
Pentru o primăvară cerească,
De parcă o eliberare din neguri
Ne limpezeşte în suflet seninul său ecou.
Îl auzim şi noi?
E vântul pentru naşterea din nou.

Nu-i fără sens când lumi de valuri
Împărăţia lor şi-o cântă între maluri
Şi nu trec mai departe.
Ele ascultă o poruncă
Şi doar așa e sărbătoarea soarelui pe țărmuri
Şi sărbătoarea roadelor prin luncă,
Şi binecuvântarea peste tot se-mparte;

Şi dacă nori şi vânt, şi ape,
Şi câte-n cer şi-aicea toate
Ascultă, Doamne, al Tău glas...

S-ascult şi eu, a mai rămas...