Subtila Amăgire

Subtila Amăgire

La început, era Cuvântul
Şi El a fost cu Dumnezeu
Parte fiind în legământul...
Şi cer şi mare şi pământul
Gloria Lui vesteau mereu.

Astfel, tot ce-a fost făcut
N-au fost făcute, fără El,
Căci El a fost din început
Singurul Său Fiu născut -
Al Dumnezeului... Model.

În marea Sa înţelepciune
Când El l-a creat pe om,
Deplin era-n perfecţiune
Vrednic de o nouă lume
Pân-la nucleul, din atom.

Inteligenţă având deplină
Spre-a înţelege lumea vie,
Voia cea Sfântă şi Divină
Prin cea mai clară lumină
Era prea sfânta-i părtăşie.

Şi-n cea mai-naltă bucurie
Îşi petrecea viaţa hărăzită
De Dumnezeu, ce la zidire
În veci spre a fi în fericire,
Prin legi i-a fost orânduită.

Înţelegând că-n ascultare
E pus misterul mărinimiei,
Omul creat, în cercetare,
Plin de iubirea-I cea mare
El îşi ducea viaţa veşniciei.

Dar, în pasul vieţii fericite
Ce se scurgea cu bucurie,
S-a interpus pe negândite
Pe căi ce n-au fost bănuite
Ispita ascunsă, în viclenie...

Ascultând de-ale ei şoapte,
Decât la Domnul, ce a zis,
Cea mai sublimă libertate
Garant al fericirii-n toate,
A fost pierdută-n Paradis.

Şi, din ambianţa lor senină
Ce-o cunoscuse amândoi,
Fără veşmântul de lumină
Rămaşi singuri în grădină,
S-au revăzut de-odată goi.

Atunci frunze de smochin
Cu înfrigurare şi-au cusut,
Veşminte fireşti, în declin,
Ascunşi de ochiul cel divin
Cum în minte-au conceput.

Şi-n conjuctura nou creată
Văzându-se fără veşmânte
La reîntâlnirea programată
În atmosfera îmbălsămată,
Cu Creatoru-n clipe sfinte.

Şi-au ascuns a lor prezenţă
Printre copacii din grădină,
Şi-ndrăznind cu vehemenţă
Parcă treziţi din somnolenţă
Şi-a-ndreptăţit a lor pricină.

Şi-astfel, la întâlnirea avută
Cu Cel ce este- Dumnezeu,
Sentinţa le-a fost hotărâtă
De mintea lor necunoscută,
Spunându-le-al vieţii traseu.

Căci între şarpe şi femeie,
Sămânţa-i şi-a ei 'Sămânţă'
A prins contur noua ideie,
Ce s-a aprins ca o scânteie
Transpusă prin făgăduinţă.

Şi-astfel a intrat în vigoare
Cea mai aprinsă vrăjmăşie,
Între 'Sămânţa' salvatoare
Cu preţul vieţii Jertfitoare,
Şi balaurul, plin de mânie.

Dar prin lupta ce-o va duce
I-au bucurat totuşi sentinţa,
Că prin dureri pot să apuce
Făgăduinţa scumpă, dulce,
A se-mplini, în Ea biruinţa.

Ea putea ca să zdrobească
Pe Lucifer, ... cel travestit
În şarpe ca să-l amăgească,
Şi la păcat, ca să-l târască
Pe omul nou ce-a fost zidit.

Şi-avea să fie-o luptă mare,
Şi şarpele era cel ce întâiul,
Prin necaz şi-n strâmtorare
În vreme de grea-ncercare
Avea să-i rănească călcâiul.

Au acceptat cu resemnare
Cuvântul ce-a fost declarat,
Văzând prin el iubirea mare
În preţul de răscumpărare
Al Domnului, prin harul dat.

Dar peste-a lor neascultare
Blestemul a pus o hlamidă,
Ogoru-n brazda-i roditoare
Lucrat cu caznă şi sudoare
Să nască spini şi pălămidă.

Din el, Adam să îşi ia hrana
În toate zilele sale-ale vieţii;
În sudori să-i strângă mana
Chiar de amară-i va fi rana
În zorii-n trudă-ai dimineţii.

Şi iarba verde, să mănânce,
Şi pâine-n truda cu sudoare,
Până-n pământ se va duce
O vreme-anume să se culce,
De unde-a fost a lui lucrare.

Şi Domnul, văzând că-s goi
Din piele, haine le-a făcut,
Şi i-a îmbrăcat pe amândoi
Cu hainele din piele, - moi -
Marcând blestemul început.

Ca nu cumva să îşi întindă
Şi mâna înspre pomul vieţii,
Pe veci Lucifer să îi prindă
Şi să nu se mai desprindă
Din nebuloasa vrajă a ceţii...

Domnul, din Rai i-a izgonit
Şi-a pus îngeri să vegheze,
Doi heruvimi, spre răsărit,
- Căci drumul trebuia păzit-
La Eden ei, să privegheze.

De strajă la porţile închise
Îndeplineau porunca dată,
Veghind cu-aripile întinse
În raze ca de foc aprinse,
Rotind, o sabie învăpăiată.

Ea se-nvârtea fără-ncetare
Şi suflul care-l răspândea,
Stopa pe loc orice mişcare
Şi orice demers la-naintare
La porţi dacă se îndrăznea.

Acolo zilnic se descoperea
Din ceruri slava cea divină,
Acolo Adam îşi mărturisea
Orice dorinţă... ce-o avea,
Păcatul mare, şi-a lui vină.

Când au văzut o schimbare
În fiinţa lor cum e-mplinită,
Produsă prin neasacultare
Cu consecinţe-ngrozitoare,
Au reevaluat, marea ispită.

Şi-au constatat că au greşit
Neascultând porunca dată,
Şi că luând din pomul oprit
Fructul cel dulce... la privit,
Prunca strict a fost călcată.

Cu-amărăciune povesteau
Cum viaţa lor ei şi-au trăit,
Când în Eden, în pace stau
Şi-n imnuri sfinte-L lăudau
Mărind pe Acel, ce i-a zidit.

Astfel, ai săi fii se închinau
Aducând jertfe Celui Sfânt,
Şi legământul şi-l păstrau -
Prin jertfele ce le-aduceau,
Cum cerea Legea-n Cuvânt.

Deşi-au trăit o vârstă lungă
Cu gândurile la făgăduinţă,
Nu au ştiut că n-o s-ajungă
Chiar pân-la zilele din urmă
Să-şi vadă scumpa biruinţă.

Când în ziua mare a-ntâlnirii
Vor vedea pe Domnul Sfânt
'Sămânţa'-n Jertfa mântuirii,
Adam, ... sub patosul iubirii
Se va-nchina pân-la pământ.

Flavius Laurian Duverna
08 februarie 2009