Speranţa şi Descurajarea

Speranţa şi Descurajarea

Speranţa şi Descurajarea,
S-au întâlnit într-o zi,
Şi-au început a vorbi,
Despre unde-au fost şi ce-au mai făcut,
Şi cum şi-au mai petrecut.

Speranţa era îmbrăcată,
În haine albe, strălucitoare,
Ceea ce-o neliniştea pe Descurajare,
Iar Descurajarea era îmbrăcată în negru,
Din cap până-n picioare,
Căci ea asigura serviciile funerare.

Tocmai l-a făcut pe un om de s-a spânzurat,
şi tot ea l-a şi-nmormântat,
Fiind foarte mândră de ce-a realizat,
Dar când pe Speranţă o întâlni,
Descurajarea mai tare se înnegri,
Şi-o luă cam peste picior,
În auzul tuturor.

- Nu-nţeleg de ce eşti atât de fericită,
Că te văd mereu cu buzunarele goale,
Cânţi şi râzi cât e ziua de mare,
Iar hainele tale albe eu nu le pot suporta,
Căci îmi strică dispoziţia mea!

Speranţa îi răspunse la rândul ei:
- Tocmai m-am întors de la o familie descurajată,
Pe unde tu trecuseşi mai înainte,
Şi i-ai scos pe sărmanii oameni din minte,
Dar când m-au văzut pe mine,
Îmbrăcată în haine albe, strălucitoare,
Au uitat de descurajare,
Iar eu i-am îmbărbătat şi i-am încurajat,
Spunându-le că lucrurile se vor rezolva,
Iar dacă au speranţă în sufletul lor,
Le va veni Domnul în ajutor!

Eu pot să aduc bucurie în casă,
Chiar dacă-ntr-o zi nu e pâine pe masă,
Căci Speranţa ţine locul la toate,
Până când problemele vor fi rezolvate,
Iar Speranţa niciodată nu moare,
Şi nu va fi învinsă de Descurajare!

16.01.2014
Cornel Jigău