Și când furtuni îmi clatină credința

În notă tristă tânguie simțirea,
Se clatină pe val corabia vieții,
De nicăieri răsare amintirea,
Odat' cu-nfiorarea dimineții.

Tresaltă duhul la atingeri caste,
Păreri de rău se nasc în zbuciumare,
Din înălțimi, vin îngerii în oaste,
Să șteargă nesfârșita lăcrimare.

Har peste har inund-a mea trăire,
Iar inima-şi deșartă răutatea,
Angelice spirale-aduc trezire
Și-n locul gol se-așează bunătatea.

Și sufletu-ncălzit de visuri ample,
Ferestrele-şi deschide spre albastru,
Un decalog și albul de la tâmple,
Ulei adună-n vas de alabastru.

Porunci ce nu-s poveri, ci însăși Urma,
Pe care s-o urmez, să urc pe munte,
Acolo unde paşte calmă, turma,
Ce își dorește Vocea să asculte.

Zi după zi, implor pe-al meu Părinte,
Cărbune-aprins s-ating-a mele buze,
Atunci când tac și nu găsesc cuvinte,
Să pună har în vorbele-mi obtuze.

Noi perspective să deschidă Tata,
Iar eu schimbat, pecetluit cu Duhul,
Să strig cu bucurie "Maranata!"
Și cu speranță să privesc văzduhul.

Și când furtuni îmi clatină credința,
Eu să nu uit că-s ancorat pe Stâncă,
Doar în Isus deplină-i biruința,
Chiar de-s căzut și valea e adâncă.

În certitudini să-mi trăiesc viziunea,
Căci sus pe cer străluce curcubeul,
Tatăl din cer Își ține promisiunea,
Când omenirea-şi detronează eul.

Și mă smeresc și stau docil pe cale,
Chiar dacă mulți nu-mi înțeleg elanul,
Înalț cântări și rugi și osanale,
Caci văd în orizonturi, Canaanul!

01/07/2015, Barcelona-Lucica Boltasu