Şi am tăcut atuncea amândoi

Poate-ai fi vrut să-ți spun doar un cuvânt,
În clipele de mare tulburare,
Când tremurai ușor ca frunza-n vânt
Și așteptai puțină-mbărbătare,
Poate-aş fi vrut, dar teamă îmi era,
Să n-adâncesc prăpastia durerii,
Căci numai omu-şi știe starea sa
Şi Dumnezeu, Părintele-ndurării.

Iertare-ți cer, de nu am fost prezent,
Când îți plângeai însingurat amarul,
Dar nu am vrut să fiu prea elocvent,
Căci un discurs, nu poate stinge jarul!
Poate de teamă, am tăcut și eu,
În așteptarea proniei divine,
Doar în tăceri vorbește Dumnezeu
Și în tăceri Îl auzim mai bine.

Sau poate ai știut la rândul tău,
Că și eu sunt tangent cu o răscruce,
Că sunt speriat de lupta celui rău,
Ce vrea ca să murim fără de cruce.
Și am tăcut atuncea amândoi
Şi-am ascultat cometele-n cădere,
Un susur blând şoptitu-ne-a apoi,
Să credem în Acel ce-I Mângâiere.

Poate-ai fi vrut un stâlp de foc să-ți fiu
În nopțile adânci, întunecate,
Sau poate-un nor în drumul tău pustiu,
Care să-ți ude visele uscate.
Dar m-am temut și eu în slăbiciuni...
Știind că-n carne n-am deloc voință,
Am așteptat să plouă cu minuni
Şi Dumnezeu S-aducă biruință.

El, Tatăl, Creator şi Absolut,
Nu a creat pe om în eprubetă,
Ci-a frământat un bulgăre de lut,
I-a dat suflare-n dar şi o ștafetă.
În armonie să trăiască și,
Sfințenia să nu-și piardă-n drumeție,
Dar a venit pârâşul într-o zi
Și l-a desprins de cer, de veșnicie.

De-aceea noi, prietene, pe Terra,
Avem de dus o luptă-ncrâncenată,
Când diavolul întunec-atmosfera,
Să nu-l lăsăm să-nvingă înc-odată.
Atunci când greul pare cel mai greu
Și nu găsim o certă rezolvare,
Soluția s-o căutăm la Dumnezeu,
Căci El ne este barca de salvare.

Te-mbrățisez și-ți spun ca să mă ierți
De nu ți-am fost aproape-n suferință,
Dar eu îți spun să nu te-ncrezi în terți,
Când Domnul îți vorbește de credință.
Poate dorești un umăr în durere,
Pe care să te sprijini și să plângi,
Dar fii învingător, El dă putere,
Cuvântul Sfânt în inimă de-l strângi.

Așa și eu, privind uimit spre astre,
Le văd lucind deși viață n-au,
Văd curcubeie-n zările albastre,
Căci nu mă vând pe-o ciorbă, ca Esau.
Vreau numele de-ntâi născut să-mi poarte,
Destinul frânt cândva, spre înălțimi,
Hrana să-mi fie slovele din Carte
Și să mă-nalț pe-aripi de heruvimi.

Când voi atinge porțile de aur
Și marea de cleștar o voi vedea,
Voi înverzi ca frunzele de laur
Și gura mea, doar Psalmi va cuvânta.
Am înțeles că Dragostea lucrează
În ADN-ul nostru curățire
Și înțeleg că cerul ne veghează,
Căci ne vrea apți pe toți, spre mântuire.

15/07/2015, Barcelona- Lucica Boltasu