Să fie-o zi de împăcare

Adesea spun că vreau Acasă,
Acum să plec, parcă n-aş vrea,
C-atâtea aş lăsa în urmă,
C-atât de multe aş avea,
Să pun în ordine Părinte...
Te rog mai lasă-mi doar un ceas,
Să nu regret nimic din viaţă,
Să pot să-mi iau un bun rămas,

Am înţeles de ceva vreme,
C-atunci când voi zbura la cer,
Nimic nu voi lua cu mine,
Că tot ce-i jos e efemer,
De-aceea vreau c-agoniseala,
Cât de puţină ar fi ea,
S-o folosesc cu chibzuinţă
Şi numai pentru slava Ta,

Nu-mi pasă de ce spune lumea,
Mai bine un sărac "bogat",
Decât să am o lume-ntreagă
Şi sus să fiu un lepădat,
Atât de greu îşi lasă omul,
Agoniseala lui de-o viaţă,
Uitând că clipa veşniciei,
Atârnă de un fir de aţă,

Ce pot să fac eu, Doamne, astăzi,
Nu vreau să spun că las pe mâine,
Pentru că ziua care vine,
Ştiu sigur că nu-mi aparţine,
Îmi dă înţelepciune Tată,
Nimic nu vreau mai mult acum,
Decât s-aleg doar ce e bine
Şi să urmez al Vieţii drum,

Să-mi dai putere şi răbdare,
Să trec biruitor prin greu,
La Tine-i totul cu putinţă,
Căci Tu eşti Domn şi Dumnezeu,
Acolo unde-ngrijorarea,
Ca pe o trestie mă-ncovoaie,
Tu să mă-nviorezi Părinte,
Precum grădina după ploaie,

Mă fă lumină pentru semeni
Şi sare ca bun gust să dau,
Acelor fără de speranţă
Şi care rost pe lume n-au,
Prin fapta mea şi prin purtare,
Să-şi pună întrebări mereu,
De ce-s altfel şi cine este,
Acel Isus şi Dumnezeu,

Iar celor dragi, rude şi prieteni,
Să-i cercetezi cum doar Tu şti,
Să fie-o zi de împăcare
Şi pentru ei...Şi-n veşnicii,
Să ne-ntâlnim cu bucurie,
Când timpu-aici va fi sfârşit,
Sfinţeşte-ne pe fiecare
Şi-mbracă-ne în infinit...

27/01/14, Barcelona