Povestirea slăbănogului

Doamne, zac aici cu anii
Prins de patul nemilos -
O grămadă de ciolane
Fără umblet şi folos.

Mă hrănesc oameni din jale,
Doar din mila lor trăiesc
Fără ţel şi fără cale
În gunoiul omenesc.

Nu mai am nici o durere,
Totu-i mort în trupul meu,
Sunt o veşnică cădere,
Sunt un veşnic mort în rău.

Iată-Ţi spun cu ochii toate
Căci şi graiul meu e stat...
De temniţa asta foarte,
Doamne, eu m-am săturat.

Sunt un greu la fiecare
Ce m-a prins scurt în privit:
Monument care nu moare
Ca să fie preţuit.

Ce e chinul ista-n viaţă,
Ce e viaţa asta-n chin -
Nici nu pot să dau povaţă,
Nici nu pot să mă închin.

Nu mai ştiu ce să zic, Doamne,
Dar şi nu-i nimic de spus...
Din noianul ist de oameni
Scoate-mă pe veci, Isus.

Mă atingi... Vai! Înspre mine
Nu mai pot ca să mai cat:
Înecat sunt în ruşine,
Sufocat sunt de păcat.

Tu îmi dai poruncă: „Scoală!”
Pentru ce - să râdă-n jur...
Tremurând ca şi o boală
Şi ca dânsa clar şi dur.

Ce aud?! Îmi sunt iertate
Toate relele din trai?
Acum sunt fără păcate?!?!?!
Pot să-Ţi mulţumesc prin grai!!!

Dar în mine ce durere
Mă înpunge-n orice os...
Simt, oh, simt iarăşi putere
Cursă-n trupu-mi puturos.

Ridic capul—ameţeală...
Parcă-s copleşit de frici...
Mă ridic încet din boală
Cum un templu îl ridici.

Iată-s în genunchi, pe coate,
Palmele-mi saltă spre cer,
Cresc, păşesc din fundul gloatei
Înspre-un unic Adevăr.

În picioare-s! În picioare!!
Ultime-amorţeli se şterg...
Doamne, vezi-mă-s... în stare...
Un pas, doi... merg, Doamne, merg!!!