Pe cine lași la cârmă?

Pe cine lași la cârmă?

Stau și mă întreb adesea
Când pe genunchi mă aflu singur și îndurerat
Mai are oare să vină izbăvirea?
Sau mă zbat și chinuiesc degeaba să ajung la mal?

Mă uit în jur și văd cum totul se destramă
Și simt că parcă un val puternic de inima-mi se izbește
Când credeam că am să rasuflu fără teamă
A venit furtuna și încă ce cumplit lovește!

Mă văd singur în barcă și strig după ajutor,
Dar înafara unei vijelii de apa ce lovește tumultuos
Nu se vede nici urmă de scăpare înspre apus
Spre răsărit, nici sunet de sprijin, nici de ajutor...

Tot ce aud e a mea inimă care n-are stare și stă s-o ia din loc
Și sufletul care suspină greu și apăsat.
Gem și strig că n-am pe nimeni în acest loc pustiu și gol
Și tot ce vad înainte e doar prăpăd și oful în valuri scufundat

Și poate n-ar fi așa de greu să pun mâna pe vâsle,
N-ar fi așa de greu să mă ridic de pe podeaua cea rece și șubredă,
Dar privesc în barca și la cârmă nu e nimeni
Și solitudinea pare a fi o boală atât crâncenă...

Cui sa-mi spun necazul și apăsarea?
Cine ascultă în gălăgia valurilor care izbesc neîncetat?
De abia parca-mi mai aud eu însumi suflarea...
Cine să vină să mă ridice și să-mi zică că împreună putem înainta?

Mă simt zdrobit și inima-mi parcă devine
Atât de străină față de ce cunoașteam
Valurile ce-au lovit parcă au secat până și sângele-mi din vine
Și m-au lăsat putiit, gol, și incă frământat!

Dar deodată, o voce îmi tresaltă în minte:
"Să nu te încrezi în oameni, ci în Cuvintele Mele sfinte numai!"
Și-atunci lovise valul și mă aruncă puternic deoparte de la margine
Căci era să cad de tot în șuvoiul multelor vorbe mincinoase!

Și-atunci am văzut mâna, mâna Ta de Creator
Care când în disperare când strigam puternic
Ți-ai întins-o, Isuse către mine, mare Salvor
Ca să mă apuc de ea și lucrez temeinic!

Valurile ce loveau în barca mea, brusc nu mai apăreau așa de mari
Și nici în singurătate nu mă mai simțeam
Vedeam speranța, biruința și izbânda mai tari
Căci, Tu Isuse prin îndurarea Ta mi le-ai arătat!

Golul ce îl simțeam în inimă și durerea că nu mă pot ridica
Le-ai bandajat, Isus, ce mare har!
Deodată am tresăltat și vâslele le-am apucat
Și printre valuri atât de ușor am înaintat!

Vedeam atât de mare valul înainte de a te vedea pe Tine,
Iar, acum, ce ușor e să privesc la el!
Când mă întorc spre apus, spre rasit
Tot ce văd e mâna Dumnezeului meu iubit!

Multe încercări mai au să vină până să ajung la mal
Și mult am să mai am de vâslit, poate înotat,
Dar știu că cu Tine Domnul meu minunat
Am să fiu sigur și tare ancorat!

Mare Ți-e lucrarea și maret ești Tu în veci
Ce e omul să privești spre el în încercare?
Căci faptele de multe ori ne lasă dezgoliți
Însă iubirea Ta văd că e cu mult mai mare!

Nu mai dau înapoi în furtună și nu mă mai sprijin în om
Căci de la Tine, Isus, vine scăparea!
Nu mai mă uit cum în adânc se creează un mare șuvoi,
Ci la Tine cum ai mâna întinsă să mă apuci și să mă scoți biruitor!

Îmi pun nadejdea-n Tine
Chiar și atunci cand nu zăresc nimic la orizont!
Îmi îndrept privirile spre cer
Chiar dacă în jur sunt valuri și întuneric gros!


Nu pe brațul meu mă bizui
Căci s-ar putea într-o zi ca să cedeze,
Nu mai stau nepăsător pe jos
Ca să vină valul și pe neașteptate să mă destabilizeze!

Îmi pun nedejdea-n Tine căci rușinea nu mă va afla,
Mă ancorez în Tine, Domnul meu
Nu voi mai privi descurajat,
Ci mâna la lucru o voi pune alături de Tine când mă simt îndurerat!

Voi sta cu Tin' de vorbă când în jur mă văd singur,
Voi avea inima îndreptată înspre Tine
Ce folos să o las omului?
El o lasă goală, dar Tu o faci să răsară de bucurie!

Nu voi mai lăsa la cârma să stea șoapte străine
Nici gânduri care vor să aducă deznădejde,
Mă voi ridica și voi merge înainte
Căci izbânda vine alături de Tine!

Deci când furtuna grea lovește și mă aflu parcă singur
Un singur lucru știu că am de făcut și îl doresc fierbinte. .
Îmi pun nadejdea-n Tine și-n veșnicul Tău Cuvânt
Iar de astăzi pe Tine te las să fi la cârmă în inima mea, Sfânt Părinte!
Amin!