Omagiu (Amintiri de neuitat)

Când merg pe cărare-n pădurea cea deasă
Şi-aud păsărelele-n codru cântând,
Când văd poieniţe atât de frumoase
Cu zmeură coaptă în soare râzând,

Mă simt fulgerat în adâncul gândirii
Și cad melancolic în freamăt de vis...
Rămân vreme lungă în lumea-amintirii,
A cărei porţi largi pentr-un timp s-au deschis:

Şi-n fața mea văd un copil şi-o bătrână
Ce-abia se strecoară prin brazi pe furiş,
Cu-atâta iubire îl ţine de mână
Nu cumva să-l piardă în desul tufiș.

M-apropii în taină intrând în tabloul
Ce poartă frumoase şi dulci amintiri,
Şi-n mintea mea sună prin vremuri ecoul
Din glasul bunicii cu foc în priviri.

Acest minunat peisaj mă îmbie
Și merg înapoi dus pe aripi de vânt...
Dar astăzi acolo pădurea-i pustie
Şi multe din vremea de-atunci nu mai sunt.

Sălaşul din deal cu şindrila-nvechită
Din care doar pietre-azvârlite-au rămas,
Livada din „Frapsăni” cu iarbă-nverzită
Şi cei ce aici au făcut un popas,

Sunt doar amintiri în memorii-ngropate
Istorie scurtă dar foarte de preț,
Pe care-o citesc din văzduh ca pe-o carte
Când gândul îmi zboară departe răzleţ.

S-a dus şi bunicul bolnav de tristețe
Lăsând focul sacru-al durerii aprins,
Şi-apoi într-o seară cu-atâta noblețe,
Sătulă de zile bunica s-a stins.

Am fost prea departe în ultima clipă
Şi ultima şansă regret c-am pierdut...
Iertare să-mi cer pentru vorbe în pripă
Şi multe năzbâtii ce-n viaţă-am făcut.

Eu n-am fost acolo în ceasul plecării
O vorbă frumoasă măcar să le spun,
Dar cred că plecat-au cu gândul iertării
Luând în mormânt doar ce-a fost drept şi bun.