Odă iubirii

Poți să cunoști și nouăzeci de limbi,
Și chiar vreo douăzeci de limbi cerești,
Sunetul tău strident n-ai cum să-l schimbi:
Ca o aramă sunătoare ești
De nu iubești...

Poți să te crezi un mare prooroc,
Savant cu multe titluri omenești,
Lucrarea ta e tocmai bună pentru foc
Și nici o răsplătire nu primești,
De nu iubești...

Poți să pretinzi că ai așa credință
Încât, din loc, și munții să-i urnești,
Doar pentru-atâta, e cu neputință
În Cartea Vieții să te regăsești,
De nu iubești...

Poți să-ți împarți averea la săraci,
Și chiar ca un martir să te jertfești,
N-o să câștigi nimic din tot ce faci,
Esti mic, oricâte laude primești,
De nu iubești...


Dar dacă totuși zici că ai iubire,
Dar nu înveți cuvinte îngerești
Și n-ai habar de-a faptelor vorbire,
Tot o aramă sunătoare ești,
Că nu iubești...

Tu zici că ai iubire-adevărată,
Dar dacă prin credință nu urnești
O piatră ce în cale ți se-arată,
Credința ta n-ai cum s-o dovedești,
Că nu iubești...

Tu zici că Îl iubești pe Dumnezeu
Dar dacă la săraci nu te gândești,
Și orice sacrificiu-ți pică rău,
Să știi că pentru foc te pregătești,
Că nu iubești...


Iubirea-nvață limba îngerească,
Iubirea te transformă în prooroc,
Iubirea poate multe să cunoască,
Iubirea mută munți înalți din loc!

De cei săraci iubirea se-ngrijește
Cu bunătate și cu îndurare,
Iubirea pentru alții se jertfește
Și este îndelung de răbdătoare...

Iubirea face și nu pizmuiește,
Și niciodată nu gândește rău;
Și nu se laudă când reușește,
Și nu va căuta folosul său.

Iubirea nu știe să-și ia concediu,
Ea crede totul, ea nădăjduiește,
Ea suferă, tot ea este remediu,
Și mai presus de toate, EA IUBEȘTE...


Curând vom fi la capăt de cărare
Iar viața trebuie asigurată!
De-aceea, Doamne, pune-n fiecare
Iubirea ce nu piere niciodată!