O, nu mai spun...

O, nu mai spun vreodată c-aş vrea să nu mai mor
când trecerea prin toate e-un mers aşa frumos,
când fericit mi-e locul în care stau şi merg
şi când în toate totul e-atât de-armonios.
Când sunt la fel de prieten cu cei ce trec şi vin,
când sunt la fel de-acasă acolo sau aici,
când între-ai mei oriunde, mă lupt
sau mă închin,
- e-atâta măreţie şi-n lucrurile mici!

Când nu există moarte, ci numai drum frumos
în trecerea vieţii pe veşnice alei,
sunt fericit întruna când nu mă rup grăbit
sau nu rămân în urmă de şirul alor mei,
la locul meu fac parte din toate fericit
dar rupt de-acolo, toate mă văd străin de rând.
În trecerea aceasta e-atâta aşezare
a vieţii care pare că stă,
mergând-mergând.

N-aş vrea să spun vreodată
că n-aş mai vrea să mor,
n-aş vrea să-mi las nici locul,
nici rândul dintre-ai mei,
cu ei venind odată, am fost cu ei luptând,
cu ei am mers alături şi vreau să trec cu ei.
Vreau numai să pot spune că-s împăcat cu toţi
din câţi merg lângă mine,
că n-am nici un duşman,
cuvântul sau tăcerea că nu spun rău de mine,
că mai frumos mi-e rodul cules din an în an.

Cu-aceeaşi bucurie când dau şi când primesc,
primind cu bucurie ce mi se dă sau ia,
să ştiu că-i numai bine
sau nu-i nimic spre rău
şi să slăvesc prin toate Părinte, voia Ta.

Când pot rămâne-acelaşi,
mereu unde-am fost pus,
atunci mi-e totul rodnic, liniştitor şi drag.

Cu Marea Armonie atuncea sunt unit,
când între-ai mei statornic, urmez acelaşi steag.
Când sunt Credinţei mele un trăitor smerit,
Bisericii Slăvite, atunci sunt credincios.

Şi-atunci spre Veşnicie pot merge liniştit
când între-ai mei,
statornic,
am fost lângă Hristos.