O, Doamne Sfinte... ma pazeste!

O, Doamne Sfinte... ma pazeste!

Afară-i ger de crapă pietrele,
Stau în casă, unde-i cald şi bine.
În fulgi de nea, sclipesc steluțele,
Iar iarna grea, în casă mă reţine.

În puritatea albă, văd pe Hristos...
Şi-n fulgul de nea, văd gingășia Lui.
Văd în covorul de omăt, mătăsos,
Țesută blândeţea Universului.

Cum gerul aprig, taie respirația...
Şi-ncarcă genele cu lacrimi de gheață.
Adânc taie minciuna... cu disgraţia.
Să scăpăm de ea, Scriptura ne-nvaţă.

Căci gerul minciunii tulbură liniştea,
Născută din pacea sufletului meu.
Viscolește minciuna, priveliștea...
Prevestind... tot ce poate fi mai rău.

Arșița verii... taie respirația...
Şi grăbesc la răcoarea din casă.
Asfaltul îl cuprinde transpirația,
Iar smoala fierbe malițioasă.

În focul ce arde... văd pe Hristos,
Cum a ars sub păcatele mele.
În răcoare... văd chipul luminos,
Strălucind... cu iubirea din stele.

Arșița tuturor nelegiuirilor... frige...
Şi duhoarea emanată... sufocă.
Nici cu gândul... tu... nu le atinge,
Înțelepciunea de sus... tu invocă.

Afară din staulul Lui Isus...
Este ger aprig şi foc dogoritor.
Viscolul acoperă drumul spre sus,
Focul arde cerescul indicator.

Ferește-mă Doamne... de rătăcire...
Mă ţine cu braţ tare, pe drumul Tău.
Păstrează-mi mântuirea... din iubire,
Ferește-mă... de tot ce este rău.

Pune-n inimă răcoarea dimineţii...
Şi focul... ce aprinde al meu dor.
Să zbor... spre Cetatea Eternității...
Purtată... pe aripi de Mântuitor.
122
Să nu rămân afară din Împărăție,
Când uşa harului, se va închide.
Inima mea... Isus... o supun Ţie.
Fă tot ce vrei cu ea... îţi aparține.

De gerul aprig şi focul dogoritor,
În iazul unde moartea nu sfârșește...
Ce vor stârni... scârțâirea dinților...
O, Doamne Sfinte... mă păzeşte!
Amin!