Moarte şi Înviere

Devenind prea grea
A căzut o stea;
Soarele-a apus,
Luna s-a ascuns;
Negri-s fără raze
Paltinii şi brazii;
Păsări au tăcut,
Stele-au dispărut.
Iar în dosul stânii
Urlu-a moarte câinii;
Mioare se strâng
Şi cu sânge plâng,
Plâng şi zi şi noapte
Mioriţe toate...

Dar a treia zi
Soarele ieşi,
Luna se trezi,
Pomi-au fremătat,
Păsări au cântat,
Câinii au tăcut,
Mioare-au văzut
Pe verde imaş
Dalbul ciobănaş
Cu părul bălai
Nins în luna mai.
Venea luminând
Şi din glas zicând:
„Alei, fraţi ciobani,
De treizeci de bani
Aţi vrut ca să mor
În câmp de mohor,
Dumnezeu n-a dat
Şi m-a înviat.
Fugiţi din lumină
În ţară străină,
Ţară-ntunecată -
Răul să vă bată,
Greul să vă-ndoaie
În pământ şi-n zoaie,
Ura să vă-aprindă
Bezna să vă prindă,
Să vă gemeţi soarte
Tot căzând în moarte...

Iar tu, turmă bună,
Să ieşim din humă
Înspre zori de zori
Cu-avânt de cocori,
Înspre dimineaţă
Cu zborul de viaţă,
Înspre zi senină
Cu-aripi de lumină.
Cei ce au Credinţă
Trec peste putinţă,
Cei ce speră, cred
Aripaţi se văd,
Iar cei ce iubesc -
Zbor dumnezeiesc.”