Minunea

Se frunzăresc zvâcniri de pâclă
Cu-ncremenirile-n culori,
Iar zburătoare cu-ochi de sticlă
Cată hotarele de nori.

Un plumburiu văzduh pășește
Pe acuarele de frunziș,
Citite file cad din creștet
Într-un cleios păienjeniș.

Se duc puterile la vale,
Tristețile rămân pe loc
Și peregrinii șed pe Cale
Suflând cu duhul în vre-un foc.

E timp de gând și de cădere –
În el un corb răcit în gât
Ideile de frontiere
Le croncănește oțărât.

Dorul de zbor s-apleacă lânced
De se amestecă stângaci
În clătinările cu scâncet
Din brațe goale de copaci.

Toamne-i din jur îi sunt poslușnic
Strângând culori din legănări
Doar visul meu sare năstrușnic
Și se avântă peste zări.

Prin viața largă omenească
Din întrebări cătând răspuns
Alte culori ca să găsească
De parcă-acestea nu-s de-ajuns.

Să vadă-o nouă fericire
Fără autumnalul morb
Și fără neagra croncănire
Din vocea jilavă de corb.

Să prindă-o lume minunată
Cu păsări, flori, surâsuri și
Când se va-ntoarce încă-odată
Să aibă ce îmi povesti.

În invidie să mă-mpingă
Din plasa-n care sunt cuprins
Ca de o doină de tilingă
Cu glasul înecat și stins.

Deci când se-ntoarse iar la mine
L-am întrebat puțin timid
În țara zărilor senine
Poate să-mi fie mie ghid?

Să-mi spună lucruri uimitoare
Ce l-au înduioșat cu drag –
Cele mai minunate-n Soare
Și remarcabile în larg.

Îmi spuse că așa minune
L-a emoționat nespus
Când a-ntâlnit o rugăciune
De mulțumire lui Isus.

Și a putut să-l înțeleagă
Sufletul meu zâmbind voios
Căci eu în viața mea întreagă
Nu știu un lucru mai frumos.