Marile întrebări

Marile întrebări

M-am întâlnit odată, copil fiind, în drumul vieţii cu Isus,
În anii cei curaţi şi inocenţi, şi cei mai dulci ai frăgeziei,
Şi pe moment o teamă sfântă, din iubire-n mine-a pus
Atunci pentru întreaga vreme, prea scumpă a copilăriei.

Eram elev, şi la şcoală, în dimineaţa acelei zile în clasă,
La studiul orei de religie, pentru-a cunoaşte s-a împărţit,
La toţi copiii, câte un mic dar, pe care să-l avem acasă:
Două broşuri religioase, cu subiectul: al timpului sfârşit.

Cu râvnă mare le-am citit, şi iarăşi recitit, de-atâtea ori
Şi-am constatat că scrise-n ele nu-s nişte poveşti deşarte,
Gândindu-mă când le citeam, mă cuprindeau nişte fiori
Şi aşteptam cu dor de undeva, să am de-o alinare parte.

Ades mă aplecam în rugă-ngenuchind în prag de seară
Când liniştea nocturnă, se aşternea încet peste cămin,
Şi mă rugam ca grijile, aşa de multe-n mine, să dispară,
Dar ele-n minte-mi reapăreau, şi stăruiau şi mai deplin.

Solia sfântă şi solemnă, ce prevestea a Domnului venire
Îmi ridica stăruitor în minte, multe şi neînţelese întrebări:
De ce să se sfârşească jalnic, această întreagă omenire?
De ce să piară atât de tragic, în mari şi grele perturbări?

De ce există pe pământ, o moarte, cu ravagiile-i crude?
De ce dureri aduce în familii, şi plâns amar şi multă jale?
De ce desparte fără milă, părinţi şi fraţi, surori şi rude?
De ce nu-i nimeni s-o oprească, şi să i se pună în cale?

Şi neputând de a obţine, răspunsurile pentru consolare
Când vreun cortegiu în doliu, trecea cernit spre cimitir,
Mă ascundeam ca să nu văd, şi să n-aud durerea mare
Ce conducea convoiul jalnic, cu plâns şi bocete în delir.

Abia aşteptam să treacă, în sus, de uliţa şi casa noastră
Această zarvă infernală, ce-n inimă-şi lăsa un vag ecou,
Şi-ngândurat de scena tristă, la locul de lângă fereastră
Eu mă-ndreptam şi meditam, la marile-ntrebări din nou.

Doream să ştiu, să pot afla răspunsuri multe dintr-o dată
Despre al lumii rost din început, şi rolul ei de pe pământ,
Şi despre faptul că-n final, va fi o zi de dreaptă judecată
Asupra lumii întregi efectuată, dup-al Domnului Cuvânt.

Dar n-am putut deloc afla, nici să pricep, nici să-nţeleg,
Cu mintea mea nedezvoltată, şi limitată de copil fragil,
Răspuns la marile întrebări, ce-aş fi dorit să le dezleg...
În faţă sta un paravan, al vârstei mici, cu orizont ostil.

Astfel trecut-au anii, scurgându-se fără răspuns, mereu,
Iar eu simţeam o apăsare, cum golul minţii mele creşte,
Doream atât de mult, să mă întâlnesc cu Domnul meu
Şi s-aud iarăşi, cum glasul Său inimii-nsetată îi vorbeşte.

Şi iată, într-o zi frumoasă, în dimineaţa ei de primăvară,
Cu soarele călduţ şi dulce ce strălucea mai apriat pe cer,
Bătăi se-aud din când în când, în poarta curţii, în afară,
Şi eu ca să deschid atunci am mers cu sufletul stingher.

Cu mâna parcă tremurând, am vrut să trag încet zăvorul
Ca poarta să o pot deschide, trăgând-o înapoi spre mine,
Gândindu-mă să văd ce vrea şi ce doreşte oare călătorul,
Ce aştepta stăruitor bătând pe lângă-atâtea porţi străine?

Dar deodată, m-am oprit o clipă totuşi stând şi cugetând:
Cu cine va fi oare acum, momentul, neaşteptatei întâlniri?
O presimţire-n minte-aveam, şi-mi stăruia mereu în gând
S-ar putea, c-a sosit ceasul, cel aşteptat atât în zăboviri!...

În dosul porţii-am stat atunci, un pic, gândind în ezitare
Şi-un suflu nou mă înviora, şi mă îndemna tot înnainte,
Simţeam în totul că-s cuprins, de-o luptă în desfăşurare
Şi-am biruit când am deschis, pătruns de gânduri sfinte.

În faţa mea stăteau solemne-n demnitate, dar sfioase,
Ţinând în mâini ca să-mi prezinte, broşuri şi-alte scrieri,
Două fetiţe ce-aşteptau timide, şi arătau umile şi pioase
Dar grabnice de a vorbi, căci duceau asupra lor poveri.

,,V-aducem azi cu bucurie-n dragoste vestea cea bună,
Ce Domnul în Cuvânt ne-a spus, şi prin El ne-a poruncit,
Acum să facem voia Lui, toţi, cu mic cu mare, împreună,
Şi-avem cu noi să dăruim, mulţimi de cărţi pentru citit!’’

Astfel şi-a început vorbirea, cu abnegaţie una dintre ele
Cu faţa-i strălucind de zel, pentru al Domnului Cuvânt,
Şi două mâini se întindeau, purtând mai multe cărticele
Şi mă-ndemnau să le primesc, şi s-aflu voia Celui Sfânt.

În glasul lor curat şi blând, era ceva solemn, venit de sus,
Ce-atâta vreme aşteptasem, de ani mulţi, trecuţi cu greu,
Şi-am început să simt din nou, că mă întâlnisem cu Isus,
Şi-nţelegeam de ce pe cruce El Şi-a dat viaţa-n locul meu.

Atunci, în frământarea minţii mele, s-a făcut încet lumină
Şi sufletul cel însetat şi dornic ar fi sorbit mereu, întruna,
Din apa vieţii ce-ncepuse, a curge tot mai limpede şi lină
Să dea răspuns la întrebări ce-mi stau în minte totdeauna.

Şi vorbele prea dulci, parcă zburau, mai iute decât clipele
În conversaţii simple, despre al vieţii început şi al ei sens,
Parcă simţeam că zbor, şi tot mai sus, mă înălţau aripele,
Spre alte culmi şi alte zări, spre cerul cel atâta de imens!

Momentele sfinte-mpreună gravate în amintiri de neuitat
În inimă-au înfipt în taină, bulbul firav şi sigur al credinţei,
Făcând să crească mai vârtos, şi mai puternic, şi-ncercat,
Gustând cu bucurie, cuvintele, ca roade-ale făgăduinţei.

Şi au plecat cu vestea bună să bată-n miez de primăvară
Din poartă în poartă, cu sufletul curat şi plin de bucurii,
C-au semănat sămânţa, din dragoste pentru a câta oara?
La cei pierduţi, la cei sărmani, la mulţi cu suflete pustii.

Şi-n urma lor, rămas-am eu, tot cugetând şi meditând,
Cum Domnul, după-atâţia ani, mi-a oferit, iar o-ntâlnire,
Să aflu adevăruri scumpe, ce-au strălucit, descătuşând,
Marile-ntrebări, ce-atâta timp, creatu-mi-au nelămurire.

Flavius Laurian Duverna
12 octombrie 2006