Lumina

Lumina

Norii se sparg, lăsând lumina să vină-n mine în şuvoaie
Cum apele se-adună-n rîuri după a verii caldă ploaie,
Simt cum puterea ei, în mine vrea treptat să crească
Şi rămânând în al meu suflet neîncetat să izvorască.
Tot căutând-o şi dorind-o pe sub a norilor plutire
Gândesc că soarele-i prea mic să poată aduce aşa mărire.
Ea umple locuri neştiute, pline de praf şi de rugină,
Ridică pleoapa dinăuntru care stă grea sub a ei vină.
Privind în mine mă cutremur şi-ncep să scutur praful firii,
Iar de prin colţuri ca să curăţ petele-adânci ale ruginii.
Dar strălucirea e prea mare, mi-arată tot ce e-năuntru,
Pe calea ei atât de-naltă nu am să pot singur să umblu.

Şi a luminii rădăcină o văd venind de peste nori
Umbrind a soarelui lucire cu ale ei mii de culori,
Este adusă şi-aşezată în orice om de pe pământ
De Cel care cu-aşa putere a întrupat al său Cuvânt.
Iar sufletul care deschide ochiu-năuntru şi-o priveşte
Simte venind a ei iubire ce-n el sămânţa o sădeşte.
Apoi cum apa umple rîul cu ale verilor şuvoaie
Aşa lumina umple suflet cu-a slavei multă, caldă ploaie.
Se duce-n colţuri neştiute curăţind praful gros al firii
Şi cu şuvoiul ei fierbinte petele-adânci ale ruginii.
Acolo unde singur, slab, nu poţi să faci nimic curat
Ea îţi aduce din puterea ascunsă în divinul sfat.
Atunci unit cu strălucirea ce dragostea o pune-n tine
Vei birui ce este rău şi-adânc lipit de a ta fire.
Sufletul tău va fi oglindă pusă în colţuri neştiute
Ca să reflecte o lumină părtaşă a luminii sfinte.
Şi-n razele care te-mbracă te umple pacea, ce ridică
Tot ce e-n locurile-ascunse tristeţe şi simţiri de frică.

Norii spărgându-se s-au dus, lumina vine-acum deplină
Aducând viaţa peste ape, ce curge în şuvoaie, lină.
Florile-nalţă a lor culoare şi parfumate frumos râd,
Iarba se pierde-n depărtare în unduiri de verde crud,
Totul se bucură de soare, renaşte, cântă şi trăieşte
Şi Celui care le dă viaţă parcă întruna-I mulţumeşte.


Iar eu privesc în sus la soare şi la lumina lui deplină
Şi văd cum scaldă toată viaţa, fie că râde ori suspină.
Atunci gândesc că-n mine poate, peste rugina grea a firii
Să vină raze de lumină din soarele neprihănirii,
În suflet să-mi pună oglinda cu preţiosul ei cristal
Să văd în ea ce este-n colţuri, atât de vechi şi de murdar.
Iar prin şuvoiul de lumină ce îl aduce-n raze multe
Să-mi dea puterea ca să curăţ ce-atât de bine se ascunde.


Doamne din slava Ta, învaţă-mă să prind lumina
Cu ochiul meu atât de slab, în care cuibăreşte vina,
Ridică-mi pleoapa care grea, nici lacrima n-o poate ţine
Şi pe cărarea de sub ea adu-mi a Ta mare iubire,
Ajută-mă s-o ţin deplină din rădăcina slavei Tale
Ca orice mişcă rău în mine, ea fără milă să-l omoare.
Priceperea mea fă-o scut, credinţa fă-o sora ei,
Să frângă săgeţi otrăvite, să rupă colţii mulţi şi grei,
Potirul pe care Tu mi-l dai să fie plin cu strălucire
Din raza mîinii lui Hristos şi din a Lui caldă iubire,
Iar veşniciei ce-i ascunsă şi-n trupul meu de muritor
Venirea Ta să îi deschidă preaferecatul ei zăvor.
Atunci oglinda să se spargă, ca-n slava ce-o aduci deplină,
Să pot să stau cu haina albă în nesfârşita Ta lumină.