Lumina...

LUMINA...


Lumina risipește a deznădejdii întunecime,
Dezvăluie păcatul din orice colțișor ascuns.
Pătrunde în cea mai nepătrunsă adâncime,
Unde ochiul omului, niciodată n-a pătruns.

Scoate la lumina întunericul păcatului greu
Scutură umbrele morții, ce dau târcoale,
Topește fiorul gheții din înverșunatul eu,
Revărsând al iubirii raze, în calde rafale.

Strălucirea iubirii răzbate din jertfa divină,
Purifică sufletul de-a păcatului amărăciune,
Cu puterea ce vine din a Scripturii lumină,
Îndoind genunchii în profundă rugăciune.

Deschide inima, să intre mântuirea în ea.
Și dezvăluie adăpostul fericirii depline.
Fiecare clipă o înseninează mântuirea,
Căci sfințirea e cununa de facere de bine.

Lumina împrăștie întunericul îngrozitor,
Scoate la suprafață orice mizerie umană.
Pătrunde în cel mai nepătruns colțișor,
Și mustră cu cea mai blândă dojană.

Care pătrunde în adâncul inimii mele,
Stârnește căința și setea după sfințire.
Și apropie tot mai mult cerul cu stele,
Pe unda rugăciunilor de mulțumire.