Limba-i focul care-aprinde

Limba-i focul care-aprinde

Limba-i focul care-aprinde
Globul viețuirii umane
Și-n „arderea” ei întinde
Curse, lațuri și capcane;

Unele-s ades` întinse
La îndemnul celui rău,
În schimb, altele-s aprinse
De ce e-n cugetul tău...

Altele-s „la întâmplare”
Aruncate „prietenește”
(Să-ți poți face-o cercetare
Aflând cine te „iubește...”)

Toate, fiindcă omul face
După gustu-inimii lui
Tot ce vrea sau tot ce-i place,
Fără voia Domnului;

Unii fac din limbă, toacă
Pentru-a-și aduna dușmani,
Alții-și fac cu ea o arcă
De măglisitori și fani...

Alții fac cu limba artă
Din care câștigă bani,
Alții-n scârbă și-o arată
Ca insultă la dușmani...

Toate nici nu se pot spune
Despre limba omenească,
Rele, bune și nebune
Se încumetă să împletească...

Face drum prin „piatră seacă”,
Prin oceane, prin văzduh...
Greu e doar să fie sacră,
Purtată de Sfântul Duh,

Căci în asta constă tot;
Cine-mi poartă limba-n gură
Când vreau să tac și nu pot?
Sau cine-i pune vreo măsură?

Sfinții-și mai pun „stăvilare”
Promovând o „limbă mică”
Căci și ei au „limbă mare”
Care multe vrea să zică.

Dar unde-i minte iscusită
Și predată lui Isus,
Limba-i „sabia ascuțită”
A Cuvântului de sus;

Nu străpunge doar văzduhul,
Vreun scut, ori vreo armură
Ci chiar măduva și duhul
Cu-a Scripturii învățătură.

Pentru limba neînfrânată
Ce-i „un foc mistuitor”
Vine o zi de Judecată
Cu al iadului, cuptor.

Hai dar să fim toți de-acum
Sfinți cu „minte iscusită”
Ce-și croiesc în viață drum
Printr-o vorbire sfințită!

28/01/2015*Ioan Hapca
(Zaragoza)