Lacrima numărul ,,n’’

Lacrima numărul, , n”

La așa mare splendoare,
De Dumnezeu de-a pururi sfânt,
Sunt și azi mirat prea tare
Și încep din nou să plâng.

Când am aflat întâia oară,
De dragostea de la Calvar,
Atunci când Tu a mea povară
Ai îndepărtat prin har,

Lacrimi de iubire-au curs,
Dar și de teamă, de durere,
Fiindcă am înțeles că Isus
A murit în chinuri grele.

Ca eu să fiu liber azi
Ai suferit o grea osândă.
Ca mulțumire atunci, în dar,
Ochii au început să-mi plângă.

Am simțit cum Tu, Părinte,
Ai vindecat fiece rană,
Și-ai făcut negrul din mine,
În secunde să dispară.

Ai spălat haina-mi de pete
Și mi-ai dat un port curat.
Printre lacrimi și suspine
Am simțit că sunt salvat.

Parcă ape, în cascadă,
S-au revărsat atunci pe mine.
Am simțit cum se reface,
Totul ce-a ajuns ruine.

Tu, Părinte, m-ai schimbat,
Și-ai făcut pe veci să moară,
Toată a mea fărădelege.
M-ai făcut fericit iară.

Am plâns în multele momente,
Când de departe am văzut,
Cât e de frumos răspunsul,
Ce pentru mine ai avut.

După zile de umblare,
Lângă Tine neclintit,
Veneau iar zilele-amare,
Ce mă prăbușeau cumplit.

Când totul părea destrămat
Și strigam fără speranță,
Tu minuni ai performat,
Mi-ai adus zâmbet pe față.

Nopți la rând de insomnie,
Umplute cu plâns amar,
Tu le-ai rezolvat pe toate,
Dându-mi bucurie-n dar.

Iar atunci când, pe cărare,
În neveghere am căzut,
Am plecat grăbit în lume,
Și mult rău am mai făcut.

Duhul Tău mă cerceta,
Dar nu răspundeam în vreme.
Ajungeam să fiu zdrobit,
Apăsat de chinuri grele.

Atunci iarăși mă mustrai,
Cu iubire și dorință,
Ca să mă primești acasă,
Să m-aduci la pocăință.

Când vorbeai Tu blând cu mine,
Chiar de eu Ți-eram străin,
Lacrimi îmi curgeau șiroaie.
Era planul Tău divin.

În purtarea mea rebelă,
Tu ai rămas neschimbat,
Ca să-mi arăți că ești Același,
Și vei fi la fel în veac.

Privirea nu ți-ai întors,
De la mine niciodată,
Ci mereu ai fost acolo.
Mă iubeai tot ca un Tată.

Tare sufeream, Părinte,
Căci știam c-am părăsit,
Dragostea cea mai fierbinte,
Fără să mă fi gândit.

Însă Tu, ca pe un prunc,
M-ai curățat de noroi,
Și-am pornit, cu ochii-n lacrimi,
Pe-al meu drum, din nou în doi.

Nu am înțeles vreodată,
Iubirea Ta cât e de mare,
Însă am simțit în viața,
Că e făr-asemănare.

Așa de mult mă copleșește
Gândul la dragostea Ta,
Că din nou mi se pornește,
Ochiul spre a lacrima.

Cu cât har și mângâiere,
Ca o mamă pe-un copil,
Primești Tu pe omul care
Vine la Tine umil.

Chiar din nebunele friguri
Ale lumii pământești,
Tu ne scoți cu mâna tare
Și ne spui că ne iubești.

Oricât de mare păcatul
Tu ești gata ca să ierți.
Fiindcă veșnic se-nnoiește
Dragostea-Ți în dimineți.

Ai vrut să lucrezi cu mine,
Chiar de sunt un imperfect,
Deoarece numai prin Tine,
Îmi dispare orice defect.

Tu mă-nveți cu bunătate,
Tu nu țipi și nu mă cerți.
Și de mai greșesc pe-alocuri,
Cu blândețe Tu mă ierți.

Minunat ești Tu, Stăpâne,
Imposibil de-nțeles,
Fiindcă Tu lucrezi cu oameni,
Ce nimeni n-ar fi ales.

Înconjori cu bunătate,
Orice suflet părăsit.
Aduci speranță unde greul,
Pare-a fi fără sfârșit.

De-aceea la final de zi,
Când stau în rugă și Te chem,
Curge fără de oprire
Lacrima numărul, , n”.

Amin!