Iubirea şi mântuirea (Ps. 91.14-16)

Iubirea şi mântuirea (Ps. 91.14-16)
de Mihail Dimitriu, scriitor creștin (poet și prozator)

Cea dintâi poruncă sfântă, dintre toate ce-a spus Domnul, ca noi să le împlinim, (Matei 22.38)
E, ca din toată fiinţa, cu toată puterea, noi pe El să Îl iubim. (Matei 22.37; Luca 10.27)
Această sfântă poruncă le cuprinde chiar pe toate poruncile Domnului, (Matei 22.40)
Căci pentru-a-L iubi pe Domnul, trebuie să păzim toate poruncile Lui. (Ioan 14.15,21, 23; 1 Ioan 5.3; 2 Ioan 6)
Iar porunca cea de-a doua, ce se-aseamănă cu prima, este ca să îl iubim (Matei 22.39; Luca 10.27; 1 Ioan 4.21)
Pe toţi ce ne sunt pe-aproape şi pe toţi vrăjmaşii, tot timpul cât noi trăim. (Matei 5.44-47; 2 Petru 1.7)

R: Dacă nu-l iubeşti pe-un frate, (1 Ioan 3.10; 4.8,20)
Te mai afli tot în moarte; (1 Ioan 3.14)
De Domnul Isus eşti despărţit. (Evrei 7.26)
Dacă pe-un frate-l urăşti, (1 Ioan 2.9,11)
Ucigaş atunci tu eşti, (1 Ioan 3.15)
Eşti rău, şi nu eşti mântuit! (Ps. 119.155)

Omul ce iubeşte are: răbdare şi bunătate, milă, credincioşie. (1 Cor. 13.4)
Fără pizmă şi mânie, gânduri rele şi mândrie, iubirea-i vie. (1 Cor. 13.4-5)
Dacă îi iubeşti pe semeni, te porţi cuviincios tot timpul, nu cauţi folosul tău, (1 Cor. 13.5)
Eşti modest şi nu te lauzi, suferi şi acoperi totul, nu gândeşti la rău, (1 Cor. 13.4-5,7)
Nu te bucuri niciodată, când s-a întâmplat vreun rău, şi în adevăr trăieşti, (1 Cor. 13.6)
Eşti alături de-ai tăi semeni, când ei sunt în suferinţă, şi nădăjduieşti. (1 Cor. 13.7)

Sunt oameni care afirmă, fără ca să se gândească, că pe Domnul Îl iubesc, (1 Ioan 4.20)
Dar ei nu-i iubesc pe-aceia ce nu trăiesc la fel ca ei, şi-altfel ei gândesc; (Rom. 14.1-19; 15.1,2, 5,7; 1 Cor. 8.2; 13.9; Fil. 3.15-16)
Dar Cuvântul ne învaţă, că omul ce nu-i iubeşte pe cei care-s pe-aproape, (1 Ioan 4.21)
Nu-L iubeşte nici pe Domnul, pe care el nu Îl vede şi-n el nu-ncape. (1 Ioan 4.20)
Fără dragoste curată, nu există nici credinţă, şi nici mântuire nu-i. (Gal. 5.6; Marcu 16.15)
Duhul Sfânt rodeşte-n tine, dragostea adevărată, de I te supui. (F. A. 7.51; Gal. 5.22)