Firea

O, ce aş vrea ca să-ţi vorbesc
În duh, că-n fire Tu nu eşti
În duh nu pot că a plecat
Şi firea doar a mai rămas.

Dar firea îşi cere dreptul ei
Şi cu Tine nu mai pot
Să vorbesc şi să mă rog
Să Îţi spun că nu mai pot,
Ţie Doamne, să mă rog.

Firea, ea mă stăpâneşte
Are putere asupra mea
Şi acum, eu ştiu de ce?
Că nu ascult de legea Ta!

A fost odată răstignită
O, şi ce bine era...
Dar încet şi mişeleşte,
S-a dat jos, de pe ea.

Cum s-o urc din nou pe cruce
Că acum eu nu mai pot?
Căci sunt slab, şi dacă vrea
Mă urcă pe mine, ea.

De ar fi crucea Domnului?...
Cu drag m-aş urca pe ea
Dar e crucea cea păgână...
Crucea lumii acesteia...

Nu mai pot ca să o car...
Căci e grea, o, Domnul meu
Te rog, ai milă de mine,
Ca şi eu-s copilul Tău.

"Te-am lăsat să vezi cum e,
Când cu firea cochetezi!
Ca să vezi cu ochii tăi,
Când pe Mine-ai să mă pierzi!

O să am milă de tine,
Pentru că Eu, nu sunt câine!
Ci sunt Fiu de Dumnezeu:
Bun, milos, şi Îmi pare rău.

Dar să nu te mai întorci
Fiule, iarăşi la porci!
Că ai văzut, ce-a însemnat
Crucea-Mi să n-o porţi cu drag?

Ia crucea Mea uşoară,
Şi să ştii că niciodată,
Ea nu îţi va fi povară
Cum a fost cu crucea ta:
Crucea lumi acesteia!"
04.03.2014 0:04