Eclesiastul capitolul 5

¹ Păzește-ți orice pas când intri în Casa Domnului Cel Bun,
te-apropie s-asculți, mai bine
decât s-aduci un dar nebun.

² Naintea Domnului, grijește să nu rostești cuvânt pripit,
căci Dumnezeu e-n cer, iar tu ești pe-acest pământ primejduit.

³ Căci dacă visele, din marea mulțime-a grijurilor sunt,
prostia celui fără minte se vede din al lui cuvânt.

⁴ Dac-ai făcut o juruință lui Dumnezeu,
să ți-o-mplinești!
Căci Lui nu-I plac cei fără minte, - deci nu uita
ce juruiești!

⁵ E mult mai bine, niciodată vrea juruință să nu-ți iei
decât făcând o juruință, să uiți de împlinirea ei.

⁶ Să nu te ducă gura-n rele,
să nu spui: Doamne, m-am pripit...
De ce să-L mânii tu pe Domnul
și lucrul tău să-l vezi zdrobit?

⁷ Căci dacă visele-s deșarte,
și vorba multă-i tot la fel,
de-aceea teme-te de Domnul și umblă-ascultător de El.

⁸ Când pe-un sărac,
pentru dreptate,
prin lege-l vezi nedreptățit,
să nu te miri: sunt mari stăpânii,
dar peste toți, e Cel Slăvit.

⁹ Da, bun folos pentru o țară, în orice fel e-un împărat,
când toată țara-l prețuiește
și-i credincios cu-adevărat.

¹⁰ Oricine va iubit argintul, nesăturat e de argint,
zadarnică-i și-averea multă,
deșertăciuni sunt, toate mint.

¹¹ Când se mulțește bogăția
- și cei ce-o papă mulți vor fi
și ce folos mai ia stăpânul decât că doar a o privi.

¹² Ce dulce-i somnul celui harnic, ori e sătul ori e flămând,
bogatului însă-mbuibarea, nu-i lasă somn plăcut nicicând.

¹³ Mai este-un mare rău pe care eu iar sub soare l-am aflat:
- averi păstrate spre necazul acelui ce le-a adunat.

¹⁴ Căci de se pierd aceste-avuturi prin câte-un nenoroc grăbit
chiar fără-de-nimic rămâne urmașul celui pedepsit.

¹⁵ Ci gol, cum a venit pe lume, așa tot gol se-ntoarce iar,
nu ia cu el nimic în mână din osteneala-i în zadar.

¹⁶ Și-i tot un mare rău și-acesta:
că omul merge tot așa,
că n-are vreun folos din toate... și că-n zadar
e truda sa.

¹⁷ Ba încă-ntreaga lui viață mai mult trăit-a amărât,
umblând cu grijă și durere, cu supărare și urât.

¹⁸ Dar am văzut că-i bine, omul să ia din truda lui mereu,
trăind frumos, întreagă partea ce-i rânduiește Dumnezeu.

¹⁹ Când Domnu-i dă cuiva avere,
din plin se bucură de ea,
e munca lui! S-o folosească, - că de la Dumnezeu e-așa.

²⁰ Ca nu prea mult să-și țină seama scurtimea zilelor ce-i vin,
când Dumnezeu îi umple duhul de bucurie și senin.