Eclesiastul capitolul 2

¹ Am zis inimii mele: Haide, vreau să te veselesc nespus,
dar iată că și-aceasta este deșertăciune, cum am spus.

² Și râsului i-am zis în urmă: o tristă nebunie ești,
iar veseliei: ce zadarnic te-nșeli tu azi și te-amăgești!

³ Am hotărât în mine însumi ca trupul să-mi desfăt cu vin
în timp ce inima-nțeleaptă va ține cumpătul senin
și-am stăruit în nebunia aceasta cercetând cu zor
să văd ce-i bine pentru oameni în scurtul timp al vieții lor.

⁴ Făcut-am lucruri mari, zidit-am
clădiri și răsădit-am vii

⁵ Mi-am pus grădini, livezi și saduri
și pomi, tot soiuri, mii și mii

⁶ Făcut-am iazuri ca să-mi ude
livezile de pomi de soi

⁷ Avut-am robi și roabe multe, copii de casă, vaci și oi,
mai mult ca toți cei dinainte de mine în Ierusalim.

⁸ Mi-am strâns averi, argint și aur, cât țări și împărați ce-i știu
și cântăreți și cântărețe... Și orice desfătări mi-am vrut.

⁹ Mai mare-ajuns-am ca-mpărații
și înțelepții din trecut.

¹⁰ Mi-am dat tot ce poftiră ochii, dorinței nici un frâu n-am pus
aceasta mi-a fost partea vieții de toată truda câtă-am dus.

¹¹ Apoi când m-am uitat mai bine la toate câte le-am făcut,
cu mâna mea și truda aspră... cu-amărăciune am văzut
că toate-s doar deșertăciune și goană după vântul dus...
Că-n lume nu-i nimic statornic și nu-i nimica făr-apus...

¹² Atunci din nou spre-nțelepciune și nebunie am privit,
căci ce va face cel ce vine? - Tot ce-a făcut și cel sfârșit!

¹³ Și am văzut că-nțelepciunea decât prostia-i mai folos
cu cât e mai folos lumina ca întunericul de jos.

¹⁴ Căci înțeleptul umblă-n soare pe când nebunul umblă-n nor
dar în viața asta pare că este-aceeași soarta lor.

¹⁵ Și-am zis atunci în mine însumi că dacă și eu sunt la fel,
cu cel nebun, ce rost mai are că sint mai înțelept ca el?
Și mi-am răspuns în mine însumi că și aceasta pe pământ
deșertăciune e și umbră și alergare după vânt.

¹⁶ Chiar pomenirea celui vrednic e, pare, ca a celui prost
și moartea parcă li-e asemeni - și-apoi se uită tot ce-a fost.

¹⁷ Atuncea am urât viața, urât-am toate câte sunt,
căci totul e deșertăciune și alergare după vânt.

¹⁸ Urâtu-mi-am și munca ce am făcut, și care-o las
acelui care mă urmează, ca să se bucure-al său ceas.

¹⁹ Cum oare îmi va fi urmașul?
- Va fi-nțelept sau un nebun?
Oricum, tot el va fi stăpânul curând pe tot ce eu adun,
pe toată truda mea-nțeleaptă și pentru care mă frământ,
și-aceasta-i o deșertăciune și-o alergare după vânt...

²⁰ Atunci ajuns-am până-acolo c-amar am deznădăjduit,
de toată munca mea sub soare, de tot ce-n lume m-am trudit.

²¹ Căci este câte-un om pe lume, prin munca lui ajuns avut
și-apoi își lasă rodul muncii unui netrebnic și pierdut.
Și-acesta-i o deșertăciune și-un mare rău, cum am grăit.

²² Căci drept vorbind, ce are omul din tot ce și-a agonisit,
din toată străduința vieții, cu ce se duce la sfârșit?

²³ Ci toate zilele-i sunt pline de chinuri și de-amărăciuni,
nici zi nici noapte n-are-odihnă... - și-acestea-s tot deșertăciuni!

²⁴ Nu-i parcă altă fericire în lume pentru om decât
să bea și să mănânce-atâta cât Dumnezeu i-a hotărât,
să-și veselească bietul suflet cu ce-i mai bun la masa lui
- dar și aceasta văd că vine, ca tot, din Mâna Domnului.

²⁵ Că-n adevăr nu este nimeni ca să se bucure-n vreun fel,
să poată bea sau să mănânce, de nu-i îngăduiește El.

²⁶ Căci Dumnezeu dă-nțelepciune la toți plăcuții Lui copii
dar celui rău dă numai grija să tot adune avuții,
ca să le dea curând tot celui ce e plăcut lui Dumnezeu...

Și-aceasta-i o deșertăciune
și-o goană după vânt, mereu...