Drum, pulbere, pantof...

Drum, pulbere, pantof...

Într-un oarecare ritm,
Care nici nu e grăbit,
Nici nu este prea agale,
Pare hotărât pe cale

Și puțin îngândurat
De tot ce s-a întâmplat...
Cu mâinile-n buzunar
În hăinuța de postav,

Cu ochii-înrourați,
Țintă parcă-i ține-n față,
Cu umeri un pic săltați,
Merge către-o dimineață,

Un copil, singur pe drum,
Fără nici o mângâiere,
Cu pantofi micuți acum
Presărați cu pulbere...

Calcă, calcă mai departe...
Ar fi vrut să întâlnească
Pe cineva... să asculte,
Și fericit... să pornească.

Dar nu-i nimeni, drumu-i mare
Cât te uiți în lunga zare...
Și în liniștea deplină,
Se auzi cum suspină...

“Ce-i cu tine, copilaș?
De la țară? Din oraș?
Și cum de ești singurel?
Fără nici un părințel?”

Când mă uit… era o fată
Frumușică, îmbucălată,
Brunețică, față albă,
Și cu lacrima în geană...

Scoase din buzunărel
Mânuța, și frumușel
M-a luat pe mine de mână
Ca să mergem împreună.

Iute s-a-mprietenit
Și multe mi-a povestit.
Mi-a spus și cum o chema:
Îi spunea “Biserica”.

Mergând, aștepta să crească
Și pe-un “Mire” să-ntâlnească...
Să facă o nuntă mare,
La capătul de cărare...

Părea așa bucuroasă,
Chiar cu lacrima pe față.
O nădejde mi-a transmis,
Că imediat m-am decis:

Vreau să merg pe drumul tău,
Să-ți văd Mirele Erou!
Vreau și eu la nunta ta,
Ca să mă pot bucura!

Să văd marea sărbătoare
Ce-o aștepți cu-așa ardoare.
Dacă vrei, eu pot cânta.
Mă pricep. Ți-oi demonstra.

Pot să scriu și-o poezie,
Lauda Mirelui să fie!
Bine că te-am întâlnit!
În sfârșit, sunt fericit!