Două fire

Pânza vieţii vor s-o ţese două fire toarse fin:
Unul este din ţărână, iară celălalt divin.
Firul din Adam întruna lasă scame în noroi,
Celălalt e fir de aur, viaţa Duhului în noi.

Firul pământesc e omul cu sumanul învechit,
Firul nou, de in subţire, este omul înnoit.
Firul de pământ pofteşte împotriva Duhului,
Firul nou de viaţă nouă ţese haina cerului.

Firul pământesc se-agaţă şi se rupe tot mereu;
Firul luminos se-ntinde către cer la Dumnezeu.
Firul vechi face urzeala din fuiorul vechi, murdar,
Celălalt o face sfântă, din iubire şi din har.

Şuierând suveica ţese un model neterminat,
Încă nu se vede chipul care vine conturat;
Firul de pământ încearcă un portret scârnav de lut,
Firul celălalt icoana Sfântului fărʼ de-nceput.

Unul este firul morţii, care trage la păcat,
Celălalt în pace ţese haina traiului curat.
După cum ziua şi noaptea nu pot merge pe un drum,
Firele acestea două nu se-mbină nicidecum.

Fraţii mei, lăsaţi cârpeala de postav murdar şi ros!
Haideţi să-mpletim viaţa doar cu firul lui Hristos!
Haina nouă e frumoasă, ca o haină de-mpărat,
Împletită-n fir de soare, pentru veacul minunat!