Două dorinţe

Furtunile de primăvară
Ce-n înflorire dau tăios
Aduc ţărânei vlagă iară
Împrăştiind floarea pe jos.

Pentru-o deşertăciune stearpă
Ce-ar însemna mai cu valori:
O inundaţie de apă
Ori un potop frumos de flori?

Ci apele sunt prea banale
Pentru ambiţii de nălţimi –
Şi ceri ninsoare de petale
Ca să momeşti în ea mulţimi.

Poporul vine, se încântă
De fragedele frumuseţi
Şi, ţupăind pe ele, cântă
Că sunt atâta de isteţi.

Dar Soarele lovi în soarte
Care pe jos s-au prăvălit
Ninsorile s-uscară toate
Lăsând doar un pământ zbicit.

Mulţimea-a fost şi este gloată –
Ea n-a iubi nicicând pe viu:
Ţi-a da scuiparea înfuriată
Lăsându-te cu-al tău pustiu.

Vei fi mai singur de cât fusei
Căci cum n-ai trage şi vei da
Toate hâtriile-ţi propuse
Cu tine şi vor rămânea...

Ci dacă vrei să ţi se-nmoaie
Sufletul tău pietrificat
Tu cere de la cer o ploaie
Să îţi omoare-al tău uscat.

Nu se va repezi la tine
Nici o sămânţă de norod
Căci cine-ar vrea să vină, cine,
Pe-o ţarină plină de glod?

Un suflet dacă va alege
Că tu de lepădat nu eşti
Te-ar ferici şi, se-nţelege,
Ai vrea şi tu să-l fericeşti.

Vei tinde înspre el cu lutul
Adus de apă în simţiri
Şi vei afla cum începutul
Îţi dă dureri de răsăriri.

Te vei uimi că cresc din tine
Lăstari gingaşi, mlădiţe noi,
De la furtuna de lumine
Vor cere ploi şi ploi, şi ploi.

Când noaptea-a fi să se doboare
Spre răsăririle de zi
În razele sfinte de Soare
Cu mii de flori vei răsări.