De-ai fi rămas…

De-ai fi rămas…

De-ai fi rămas fără să pleci
Pe norii albi, pe lungi poteci
Azi, poate n-am mai plânge…
De-ai fi rămas atunci cu noi
În lume n-ar mai fi nevoi,
Nici dor ce inimi frânge…

N-ar mai fi fost poate furtuni
Nici hrăpăreți și nici nebuni,
Ce nu vor să asculte…
Și nici ispite care vin
Cu ochi de șoim, și-n cioc venin,
Ce bat la ușă mute…

Și nici flămânzi pe străzi pustii
Ce pentru unii sunt stafii,
De soartă pricopsiți…
Nici mugete de la străin
Ce-n coapsă ne lovesc hain,
Pe noi, cei risipiți…

Iar cei săraci ar fi gustat
Din Raiul spânului bogat,
Un Rai scăldat în plângeri…
Și poate viața ar fi fost
O melodie pe de rost
Cântată-n cor de îngeri…

Chiar de-ai plecat Tu, încă știi
Căci morți sunt cei ce încă-s vii,
Pierduți de-a Ta chemare…
În palma Ta ne ții pe toți ;
Pe buni, pe răi, pe sfinți și tonți,
Pământ și cer, și mare…

Dar ai zburat în nevăzut
Când aripi albe Ți-au crescut,
Lăsând pribeaga lume…
Iar eu, o stâncă-n care bat
Furtuni și vântul supărat,
Ce-adună marea-n spume…

Viorel Balcan, 20 noiembrie 2014