Cu Dumnezeu pe munte. Înmormântarea lui Moise

De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi,
sporiţi totdeauna în lucrul Domnului,
căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.
1 Corinteni 15: 58


Asemeni lui Moise, urcaţi sus pe munte,
privind cu dor spre-un Canaan îndepărtat,
ajunge-vom nu doar o data, ci mai multe…

Şi ne-ntrebăm: efortul nostru-a meritat?

A meritat că ai tăcut când te-a durut?
Că ai iertat fără s-auzi vreo scuză?
N-a fost responsabilitatea ta, dar ai făcut,
căci de nu faci, pe tine conştiinţa te acuză!

A meritat că Moise n-a murit pe Nil,
c-a refuzat statut de faraon zeificat
ca să conducă un popor needucabil,
iar la final, Dumnezeu nici nu pare impresionat? !

Nu i-a permis să intre în Ţara Promisă.
Moise era încă în putere, dar l-a-nmormântat.
O sută douăzeci de ani de experienţă tristă:
să mediezi între-om şi Dumnezeu e-un greu mandat!

A fost cel mai blând om de pe pământ,
însă împins la limită, a lovit stânca.
Şi pentru o greşeală a plătit scump tribut.
Nedrept? Ei bine, Moise n-a gândit aşa!

La fel şi Pavel: şi-a trăit viaţa în Hristos,
iar moartea firii-a socotit-o un câştig.
David a afirmat că nu-i sunt de folos
arderi-de-tot care să nu-l coste nimic.

Sfinţii Scripturii aşteptau răsplată veşnică,
de-aceea au suferit prigoană şi batjocuri.
Ei, cei de care lumea n-a fost vrednică,
ne-au rămas pilde, haideţi să le stăm alături!