Credinţa supusă ascultării

CREDINTA SUPUSA ASCULTARII


Ia jugul Meu că-i bun, îmi spuse Isus şi sarcina uşoară,
Şi-am încercat din greu să trag la jug, cu forţa mea.
Dar luptele erau grele şi piedicile deveneau o povară,
Blândeţea mă ocolea, odihnă sufletul meu nu găsea.

Şi într-o zi, când valuri mari mă-ncercau cu putere,
Căzută-n deznădejde, fără vlagă cu lacrimile şiroaie,
Am văzut un Tată străpuns de ale mele păcate şi durere.
Câtă iubire! Flacăra ei, inima mea de piatră o-nmoaie.

Mă văd dezgolită, descopăr falsitatea credinţei mele,
Aflu de ce şi unde am căzut. Înţelepciunea-mi deşartă,
M-a făcut să cred în forţele mele, în momentele grele.
Şi-ncet nevegherea făcea inima, de Isus să se despartă.

Povara era grea, zdrobitoare, n-aveam putere s-o duc,
Neveghearea îmi făcea viaţa amară, îmi venea să fug.
Şi deodată-n disperarea mea, m-am simţit singură cuc.
Slăvit fie Domnul că a tras o brazdă cu sfântul plug.

Târziu am înţeles că la jug, Isus cu mine vrea să tragă,
Şi sarcina mea să-mi fie uşoară, trebuie să las în inimă,
Blândeţea şi smerenia să lucreze-mpreună ziua întreagă.
Şi rugăciunile mele să poarte mărgăritare de lacrimă.

Dar nu prea târziu, plângea Duhul cu negrăite suspine,
Despica ceaţa sinelui, care nu mă lăsase, să văd desluşit.
A-nceput să crească un dor energic după veşnicie-n mine,
Şi-am renunţat, să mai fiu ca un om de speranţe părăsit.

Isus a pus sămânţa credinţei în brazda bine desţelenită,
Să fiu gata pregătită, să fac tot, ce prin Cuvânt îmi cere.
Duhul Sfânt mi-a arătat, cât de mult sunt de Isus iubită,
Credinţa mi-a-nfiripat în inimă a veşniciei convingere.

Am înţeles cât de anevoie, mi-e pasul în neascultare.
Jugul e bun, sarcina mea e uşoară, când inima mea se lasă
Cuprinsă de blândeţe, smerenie şi-n deplină ascultare,
Urmez paşii pregătiţi de Isus, pe drumul ce duce Acasă.

Splendori cereşti s-au deschis, când m-am lăsat condusă,
În jugul în care, Isus ducea povara cu braţe puternice.
În bunătatea Lui am învăţat, în toate să-I fiu supusă...
Să-ndrăznesc, să-mi port cu destoinicie a mea cruce.
Şi nici o-ncercare nu mai vine peste ale mele puteri,
Căci Domnul nu dă mai mult, decât putem noi duce.
Şi biruinţa triumfă chiar şi-n cele mai grele-ncercări,
Căci Însuşi Isus, către victorie, pas cu pas ne conduce.

El mă poartă pe braţe cu har, ca pe o fiică de Împărat,
Mă plec la-nchinare cu nădejdea, deplin încredinţată,
Că El mă curăţeşte, mă-nţelepţeşte şi de tot m-a iertat.
Şi starea mea lângă El, va fi neprihănirea, de El dată.

Nu mă mai lupt cu vântul, prinsă-n vraja nepăsării,
Căci picioarele mele pe stâncă stau, întărite de har,
Vlaga mea prinde putere-n credinţa, supusă ascultării,
Aprinsă-n focul mântuirii, primită moştenire în dar.

Amin!