Cântarea lui Isaia - 11

Partea I

În anii cei mai buni ai vieții,
ziceam că trebuie să mor...
Că trebuie să merg în noapte
cu morții-n locuința lor.

Ziceam că-s pedepsit de Domnul
să-mi pierd toți anii ce-i mai am,
că nu voi mai vedea pe Domnul
în lumea celor vii... ziceam.

Că nu voi mai vedea pe nimeni
și că-ntre ei voi fi ca mort,
că locuința mea-i luată
și dusă, cum e dus un cort.

Tăiat simt firul vieții mele
precum îl taie-un țesător
ce m-ar tăia din țesătura-i
și până-n seară am să mor.

Strigat-am până dimineață
cum ar striga un leu zdrobit...
Îmi simt zdrobite-a mele oase...
O, până-n seară sunt sfârșit.

Și suspinam ca rândunica,
plângeam ca un cocor stingher,
gemeam cum geme porumbița
cu ochi topiți privind spre cer.

Cu ochi topiți priveam spre ceruri
chemând pe Domnul, m-am rugat:
- O, Doamne-s în necaz, ajută-mi, -
O, ce să spun? ... M-a ascultat.

Partea a II-a

De-acuma voi umbla în umilință,
până la capătul vieții voi umbla,
după ce-am fost încercat prin suferință...
Doamne, numai prin a Ta bunăvoință
de viață ne putem noi bucura.

Doar prin ea mai pot avea și eu suflare,
sănătate și viața dându-mi iar,
o, dar chiar și suferința cea mai mare
îmi era spre mântuire și scăpare
căci Tu-ai vrut ca să mă scoți din groapă iar.

Aruncatu-mi-ai păcatul de la Tine,
căci nu moartea și nici morții-Ți vor cânta,
nici acei ce Locuința Morții-i ține,
căci ei n-au credință și nădejde-n bine
ci cel viu, da cel viu, Te va lăuda.

Și Te va slăvi o Doamne, ca și mine
fiilor, credincioșia Ta spunând...
- Tu ne-ai mântuit, de-aceea pentru Tine
vom cânta mereu cântările-Ți divine
în lăcașul slavei Tale petrecând.