Arderea Credinţei

Pe pământ nu am loc... încep de abia să-nţeleg,
Dar pământul din mine se trage spre lut cu-aşa tângă
Că mă doare şi inima, sufletul, trupul întreg -
Un copac îndoiat, ce e gata mereu să se frângă.

Două forţe mă rup, două forţe mă dor şi mă cer:
Una este mormântul ce nu vrea pustiu să râmâie,
Iar a doua-i credinţa ce m-atrage într-una spre cer
Şi eu ard lumânare de sunt greu ca un fum de tămâie.

Para pâlpâie-n aer şi s-aprinde, şi pâlpâie iar,
Căci se-nneacă în ceara ce din ardere brusc se topeşte;
Când mă-ndoi, când mi-e bine; sunt bucurii şi amar,
Ard rugăciuni înspre cer şi lacrime, trupu-mi clipeşte.

Cine m-a smulge din loc astăzi, nu pot ca să spun,
Arde mereu lumânarea, iar omul nu ştie ce-i mâine;
Dar dacă-am să ard tot aşa, eu pot doar să presupun –
Cum n-ar ţipa, dar mormântul tot mai fără mine rămâne.