Arca lui Noe

ARCA LUI NOE

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

I s-a spus atunci lui Noe: "Fă-ţi o arcă din gofer!"
Care astăzi e simbolul celor ce-s răpiţi la cer.
Nava ce-a plutit pe ape, arca cea din chiparos,
A simbolizat venirea Domnului Isus Hristos.

Cum s-a întâmplat atuncea, ne-a spus chiar Isus, chiar El,
Cu a noastră omenire se va întâmpla la fel.
Iată câteva aspecte, câteva din vechiul strop,
Cum trăia acea lume înainte de potop.

Deşi Noe, om cuminte, om de treabă, om supus,
Anunţa mereu sfârşitul, cu pedepsele de sus,
N-au voit să-i dea crezare, nu s-au pocăit să scape,
Din acele mari talazuri şi îngrozitoare ape.

Dimpotrivă - nepăsare, oamenii se îmbătau,
Despre ei Isus ne spune căci în chefuri petreceau.
Pună-n ziua când dezastrul mare s-a dezlănţuit,
Oamenii din vechea lume în păcate au trăit.

În cetăţile străbune, în oraşul său natal,
Noe a trăit fiorii nesfârşitului scandal.
Căci beţivii şi stricaţii din Eridu şi din Fara,
Ei dispreţuiau potopul anunţat în toată ţara.

Rudele apropiate l-au numit şi ei:"uşor"
Auzind că unchiul Noe vrea să-şi facă un vapor.
Un vapor cu trei etaje era greu de construit,
Lumea îl râdea, dar Noe era om neprihănit.

Nu-i păsa de necredinţa beţivanilor stricaţi,
Râdă lumea, nu ne pasă, noi suntem răscumpăraţi.
Arca îşi primi conturul, în acelaşi timp şi cerul,
Norii, confirmau mulţimii tot ce le-a vestit dulgherul.

Şi veniră după soiuri, două câte două ele,
Patrupede de tot felul, şi mulţimi de păsărele.
Şapte zile în continuu, Domnul le-a chemat să scape
În corabia salvării, care va pluti pe ape.

Şi intrând cu toţi în arcă, şi pe când se aşezară,
Îngerul închise uşa după ei, pe dinafară.
În acelaşi timp şi norii negri s-au dezlănţuit,
Iar oceanele în valuri, peste ţărmuri au ieşit.

Dinspre India, puhoaie năvăleau în valuri, valuri,
Iar Atlanticul cel mare a trecut mai sus de maluri.
De la Marea de Marmara până la Mediterană,
Marea Neagră, Golful Persic, Marea Caspică, Persană,

Toate s-au unit în valea Tigrului şi Eufrat,
Unde cei dintâi localnici casele şi-au aşezat.
Din pământ ieşeau vulcanii tulburaţi de-acele ape,
Iar deasupra norii negri coborau tot mai aproape.

Noapte nemaiîntâlnită, numai tunetele zării
Luminau pe deasupra, peste valurile mării.
Oamenii trăiau coşmarul nemaiîntâlnit vreodată,
Căci era sfârşitul lumii, cu pedeapsa-nfricoşată.

Apele purtau în larguri pomii smulşi din rădăcini,
Animale înnecate, şi pe oamenii haini.
Peste tot vuia planeta de mânia Celui Sfânt.
Căci păcatul, răutatea, era mare pe pământ.

Unii ar fi vrut să scape din pedepsele mâniei,
Atunci au fugit spre munte şi părinţii şi copiii.
Dar nici munţii n-au putere de mânia Lui să-i scape,
Căci şi munţii cei de piatră au fost depăşiţi de ape.

Unde vei găsi scăpare, omule, să te ascunzi?
Domnul te-a chemat, dar iată, n-ai voit ca să-I răspunzi.
Numai Noe stând în arcă, cu ai lui, în rugăciuni,
Binecuvântau pe Domnul care face mari minuni.

Care izbăveşte sfinţii din pedeapsa celor răi,
După cum e scris, că Domnul izbăveşte pe ai Săi.
Cu aceleaşi vechi păcate, şi aceeaşi necredinţă,
Astăzi omenirea râde de cuvântul -pocăinţă-.

Vezi pe uliţe stricaţii ca acum cinci mii de ani,
Astăzi este plin pământul cu asemeni beţivani.
Peste tot vezi birturi pline cu mizerii imorale,
Care chiuie şi strigă ca şi cei din vechea vale.

Oamenii vestesc sfârşitul cu aceleaşi vechi reacţii,
La păcate li se spune astăzi mai modern: distracţii.
Însă orişicum le-ai spune, nu va fi sub ceruri loc,
Să-i ascundă de sfârşitul care va veni cu foc.

Nici în lună, nici în stele, nu vor fi ascunzători,
În zadar atunci vor plânge oamenii cei muritori.
Numai arca mântuirii va pluti atunci în sus,
Când pe norul plin de slavă Se va arăta Isus.

Arca care-i construită din acelaşi chiparos,
Care reprezintă harul Domnului Isus Hristos.
Două mii de ani trecură, de când neîncetat Cuvântul,
Cheamă lumea păcătoasă care a umplut pământul.

Va veni din nou sfârşitul peste aceste miliarde,
Căci şi cerul şi pământul, toate vor pieri, vor arde.
"Toate vor pieri!" - anunţă glasul celor ce vestesc,
În curând se va aprinde globul nostru pământesc.

Milioane de fiinţe căror li se curmă firul
De măicuţe fără milă, care au umplut potirul.
Cere-ntr-una răzbunare sângele de copilaşi,
Ca să pedepsească Domnul criminalii ucigaşi.

Şi atâtea alte rele săvârşite pe pământ,
Au ajuns până la stele, şi în faţa Celui Sfânt.
Hulitorii ce aruncă blasfemii îngrozitoare
La adresa Celui Veşnic şi către oastea Lui cea mare.

Toate relele grămadă au umplut cu vârf paharul,
Nu e mult şi lumea-ntreagă, va gusta din el amarul.
Ne mirăm de cele scrise şi de cele întâmplate,
De mulţimile învinse, de plăceri şi de păcate.

Dar mirarea-i mult mai mare decât pentru cei străini,
Pentru cei din Casa Sfântă, care se numesc creştini,
Căci în loc să dea exemplu de iubire şi răbdare,
Eşti uimit când vezi cu ochii prin biserici dezbinare.

Pare neplăcut aceasta, să trădezi şi să le spui,
Câte nu se-ntâmplă astăzi, chiar în Casa Domnului!
Însă oricât le-ai ascunde, cele rele behăiesc
Ca şi vitele lui Saul, şi pe mulţi îi osândesc.

Nu-i de joacă cu păcatul, ori suntem, ori nu suntem,
Credincioşi, pe Calea Sfântă, pentru scopul cel suprem.
Dacă numai jumătate eşti creştin, e foarte rău,
Dacă jumătate-i lume, eşti vrăjmaş cu Dumnezeu.

Dacă tu urăşti de moarte pe un frate zis "vrăjmaş",
Chiar de porţi în mâini Scriptura, nu eşti sfânt, eşti ucigaş.
Dacă eşti nespus de mândru, şi nespus de răutăcios,
Nu e bine, nu e chipul Domnului Isus Hristos.

Frica nu e de la Domnul, unde-i frică nu-i iubire,
Cei fricoşi vor fi afară la a Lui Isus venire.
Cei fricoşi, şi toţi zgârciţii, cu bogaţii împreună,
Care în această viaţă numai pentru ei adună.

Şi minciuna e fatală, nici cu ea nu treci pe punte,
Mincinosul nu ajunge cu Isus Hristos pe munte.
Dar beţivii, desfrânaţii, unde-şi vor avea ei locul?
Dacă nu se-ntorc la Domnul, îi va arde veşnic focul.

Dar creştinii care noaptea pierd pe la ecrane timpul?
Dumnezeul lor nu-i Domnul, ci e zeul vechi, Olimpul.
Mamele ce nu acceptă planul cel trimis de sus,
Despre ele ce va zice în acea zi Isus?

Când vedea-vor alte mame cu mulţimea de măslini,
Atunci mulţi vor zice: "Doamne, nu am fost şi noi creştini?"
Nu aş vrea să dau verdictul, Domnul e Judecătorul,
Care va desparte turma şi va judeca poporul.

Noe drag, ce stai în arcă cu ai tăi, de toţi hulit,
Nu te teme! Nu-i departe ziua când vei fi răpit.
Despre ei Isus ne spune: beau, mâncau, se însurau,
Iar spre arca izbăvirii cu batjocură priveau.

Dar spre marea lor mirare şi durere de nespus,
Ei s-au înnecat, iar arca a plutit pe ape-n sus.
Nu erau în mare număr, opt persoane izbăviţi,
Tot puţini vor fi şi sfinţii ce vor fi la cer răpiţi.

Căci în urmă e mulţimea, jumătate din popor,
Care n-au intrat în arca Harului Mântuitor.
Fraţi de-acelaşi neam şi nume, vor rămâne pe pământ,
Fiindcă n-au primit puterea care este Duhul Sfânt.

N-au vegheat precum se spune, având mijlocul încins,
Lumea cu a ei plăcere pe unii i-a-nşelat, i-a-nvins.
Fraţilor, din cele spuse şi din cele arătate,
Învăţaţi să nu vă prindă ziua aceea în păcate.

Noi suntem favorizaţii Lui Isus, dar nu uitaţi,
S-ar putea să plângă unii în adâncuri disperaţi.
Când vaporul mântuirii, înspre vârful Ararat,
Spre eternul loc de slavă, va pluti neîncetat.

Când Isus Hristos cu sfinţii şi cu îngerii de foc,
Vor zbura spre slăvi eterne şi spre fericitul loc,
Tot mai sus şi tot mai veşnic din adâncuri înspre zări,
Cum se înălţase arca pe deasupra peste mări:

Căci corabia lui Noe "reflectează" oglindirea
Să cunoaştem astăzi taina cum va fi atunci răpirea.
Doamne, la a Ta venire, dorul care ne frământă
Este ca să fim cu Tine în măreaţa arcă sfântă.

De aceea dă-ne harul pentru scopul pregătirii,
Ca să nu rămână nimeni jos în clipele răpirii.
Nici copiii, nici părinţii, credincioşii Tăi iubiţi,
În acea zi slăvită, vrem să fie toţi răpiţi!

Amin

1989